Casele liberalilor

Ar putea fi, cu acest titlu, un serial despre locuinţele elitei politice de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Cele care se mai păstrează au avut, de multe ori, aceeaşi soartă: fiind dintre cele mai arătoase din centrul Capitalei, au devenit sedii de ambasade sau reşedinţe diplomatice. Prin urmare, starea lor actuală nu cere, vizibil, o intervenţie, deşi, la vîrsta lor, ar fi nevoie de o expertiză. De exemplu, o asemenea casă este Ambasada Italiei. Nu şi-a schimbat adresa, care era, în 1896, Popa Cosma, 13, decît fiindcă, de atunci, strada s-a numit, pe rînd, Benito Mussolini şi, din 1943, după lovitura de stat regală, Victor-Emanuel al III-lea; a fost o vreme cînd la Bucureşti erau reprezentaţi atît monarhul, cît şi republica fascistă de la Salo. Comuniştii au botezat-o I.C. Frimu, după un militant socialist din prima generaţie, apoi Henri Coandă, iar casa din colţ, unde e acum Ambasada Algeriei, a fost cîtva timp Muzeul Coandă. Colecţiile acestuia s-au mutat, se pare, în Muzeul Ştiinţei din Parcul Carol, cel mai necunoscut dintre muzeele bucureştene. Primul proprietar al casei de la numărul 13 a fost Anastase Stolojan (1836-1901), doctor în drept la Paris şi om politic liberal. Numele-i arată obîrşia, din satul gorjean Stolojani, dintr-o familie de boiernaşi, fără nici o legătură cu personajul din zilele noastre. Din căsătoria cu Olga Vrăbiescu, s-au născut două fiice: Lia, care a fost doamna Vintilă Brătianu, şi Olga, căsătorită cu Radu Florescu, precum şi doi fii: Radu şi Dinu. Acesta din urmă a luat-o de soţie în 1912 pe Maria, fiica lui Nicolae Filipescu, deci o alianţă care trecea bariera dintre partidele liberal şi conservator. La despărţirea lor, urmată de o a doua căsătorie, cu Yvonne Stoenescu, casa a fost vîndută. Pentru cîţiva ani, ea a aparţinut unui norvegian care făcuse avere din comerţul cu lemn. Anul cînd a fost cumpărată de statul italian este 1920. Clădirea, în stilul eclectic, cu accente de art nouveau, a fost încredinţată arhitectului Gherardo Bosio (1903-1941) pentru o restructurare care a dat faţadelor aspectul edificiilor epocii mussoliniene. Desigur, nu era o transformare fericită din punct de vedere estetic, dar, la Bucureşti, arhitecţii români, ca Duiliu Marcu şi chiar proteicul Petre Antonescu, adoptaseră repede acelaşi stil. Ambasada s-a extins, în primăvara anului 1982, ocupînd şi casa vecină, cu numărul 11, fostă a petrolistului Rică Georgescu, implicat în acţiunile de spionaj şi subversiune ale SOE britanic din timpul războiului, iar din 1964 sediul Institutului de Studii Sud-Est Europene. Ceauşescu a consimţit la vînzarea clădirii, în care s-a instalat serviciul consular italian, cu consecinţe nenorocite în funcţionarea acestui institut al Academiei. Am avut prilejul să văd interiorul casei despre care scriu. Hall-ul central are înălţimea celor două niveluri, parter şi etaj, iar dintre încăperile, ce-l înconjoară, cele din spate, pe acelaşi ax cu intrarea, se deschid către o mare grădină în care se coboară pe cîteva trepte. La ziua Italiei se adunau acolo două generaţii din intelighenţia locală, mai mult sau mai puţin autorizată. Principala mea ocupaţie era să navighez, cu un pahar în mînă, ca să ocolesc oficialii. Unele dintre informaţiile de mai sus le datorez dlui prof. Dan Ionescu, autorul consolidării de după cutremurul din 1977. Altă casă a unui liberal de vază a fost, pînă de curînd, Ambasada Elveţiei, pe strada Pitar Moş, 12. În 1890, numărul era 10, dar se vede cum s-a intercalat o clădire banală înainte de casa mai veche, pe zidul căreia o placă aminteşte de compozitorul George Stephănescu. Ambasada şi-a păstrat curtea-grădină, casa are o eleganţă discretă. Aici a locuit Eugeniu Carada, marea competenţă financiară a partidului, întemeietorul Băncii Naţionale (1880). Ceea ce se ştie mai puţin despre el este că a fost şi poet, autor dramatic şi ziarist. În tinereţe, în vremea studiilor sale la Paris, s-a ocupat chiar de o traducere a cronicilor noastre în limba franceză, lucrare care zace astăzi în Biblioteca Poloneză din Île Saint Louis, deşi nevoia de a face cunoscute în străinătate izvoarele istoriei noastre este şi astăzi aceeaşi pe care o simţeau paşoptiştii. Marea operă a lui Carada a fost Banca. Totodată, lui i se datorează pregătirea pentru viaţa politică a lui Ion I.C. Brătianu. Fără acţiunea acestui mentor, cel mai mare dintre fraţii Brătianu, cu Colegiul Sainte Barbe de la Paris şi studiile de inginerie la Charlottenburg, n-ar fi avut niciodată locul care i s-a statornicit în istoria României moderne. Cît despre Carada, el a vrut să fie "eminenţa cenuşie": n-a fost niciodată ministru.