Case închise, case pierdute

De la o vreme, întîlnim la tot pasul, prin acest centru al Bucureştilor care devine de nerecunoscut, case vechi şi frumoase care arată ca şi cum ar fi părăsite. Ferestrele închise şi acoperite dovedesc că viaţa s-a retras din ele. Alteori, geamurile sparte au lăsat să intre vîntul şi păsările. Paragina se întinde şi durează cu anii, de parcă aceste case n-ar avea stăpîn. În realitate, există un proprietar nou, totdeauna nou, fie că a cumpărat de la ultimii chiriaşi ai statului uzurpator, pe care Legea 10 i-a împroprietărit, fie că a plătit moştenitorilor care, după lungi şi scumpe procese, intraseră în posesia unui imobil prea spaţios şi prea deteriorat ca să-l poată întreţine. Dar acest proprietar nu doreşte nici el să fie împovărat cu o casă care n-are amintiri pentru el şi nu e pe gustul său, în schimb are nevoie de reparaţii şi consolidări costisitoare. A cumpărat numai ca să dărîme şi să clădească pe acelaşi loc un hotel de patru-cinci stele, găina cu ouă de aur a parvenitului. Aşadar, aceste case ferecate şi tăcute nu mai au mult de trăit. Astăzi va fi vorba de două dintre ele, în cartierul cel mai luxos al epocii interbelice, unde pînă acum s-au integrat relativ bine clădirile cele mai recente, dar de care se apropie ambiţia fără scrupule a investitorilor şi a constructorilor. La "Şosea", nume pe care l-au purtat şi B-dul Kiseleff şi B-dul Aviatorilor, altădată Şoseaua Jianu înainte de a se chema, vreo zece ani, Gh. Buzdugan, după fostul regent, apoi, pe rînd, Antonescu, Regele Mihai şi Stalin. Cîte "schimbări la faţă" ale României! La colţul Kiseleff/Arhitect Mincu, în piaţeta care se deschide la acea răspîntie, o casă impunătoare (în asemenea cazuri se spune: "stil eclectic", fiindcă nu prea ştii să spui altceva) a fost cîtva timp un muzeu. Adăpostea Colecţia Beatrice şi Hrandt Avakian de artă orientală. Cînd colecţiile luate cu japca au fost îngrămădite în Calea Victoriei, s-a făcut şi aici loc pentru alte destinaţii. La un moment dat, era o agenţie comercială a învecinatei ambasade sovietice. Dar, la origine, casa se întîlnise cu istoria românească. Rămas văduv în 1918, la moartea soţiei sale la Londra, unde ea se refugiase în timpul războiului, Take Ionescu s-a recăsătorit cu Adina Cordescu, născută Olmazu. Aceasta a fost casa ei, în care a locuit cu al doilea soţ, un aristocrat polonez, prinţul Jean Korybut Woroniecki. Prin anii ’60, cîţiva prieteni fideli o mai vizitau pe bătrîna doamnă, în cămăruţa pe care fusese lăsată să o ocupe în casa naţionalizată. După 1990, nepoţii ei au izbutit să recupereze imobilul, pe care l-au vîndut. Aşa se face că auzim despre intenţia de a transforma casa într-un hotel. Ca să revină Colecţia Avakian acolo unde era aşa de bine instalată, ar trebui ca statul să se declare amator să cumpere clădirea, ceea ce, aşa cum stau lucrurile, nu pare o soluţie realizabilă. Oricum, clădirea aparţine zonei protejate nr. 12, care se întinde între Piaţa Victoriei şi Piaţa Aviatorilor. Există pericolul ca noua destinaţie atribuită imobilului să creeze rupturi de scară sau gabarit care i-ar distruge profilul specific, reprezentativ pentru epocă şi nelipsit de valoare memorială. Mai gravă este situaţia unei case care se află la începutul B-dului Aviatorilor, prima pe dreapta, chiar lîngă un parking de maşini, cu spatele spre breteaua care uneşte bulevardul cu strada Paris. Are ca vecini sediul Guvernului şi fostele garaje Leonida. Adresa din 1935 era "Jianu 10". Degradarea a crescut treptat, de cînd casa e pustie, cu ornamente ciuntite, dar aspectul este încă de o mare nobleţe, în stilul "francez" pe care, pe la 1900, îl cultiva I.D. Berindei. Aici a locuit Mihail Oromolu (1875-1947), jurist şi om politic. Născut la Rîmnicu-Vîlcea, dintr-o familie de boiernaşi olteni ce se înrudea cu clanul Carada-Burileanu de la Banca Naţională, a fost pînă în 1904 magistrat, apoi avocat, prefect de Dolj în 1912-1913, apoi deputat în Constituanta din 1914 şi, cîteva zile la sfîrşitul lui 1921, ministru al Industriei şi Comerţului. Cea mai importantă funcţie pe care a deţinut-o a fost aceea de guvernator al Băncii Naţionale, în anii 1922-1926. Numele său apare printre personalităţile Partidului Conservator-Democrat şi, mai tîrziu, Liberal. A fost şi preşedintele Asociaţiei "Amicii Statelor Unite" şi în conducerea Institutului Social Român al lui Gusti. Nu e păcat să-şi bată joc cineva de o casă frumoasă şi, prin trecutul ei, constituind un reper istoric? Totuşi, asta se întîmplă din ce în ce mai des, parcă nu i-ar păsa nimănui.