Bucureştii în 1868 (II)

Ispita de a confrunta oraşul cunoscut cu viaţa care s-a desfăşurat odinioară în acelaşi loc ne face să-l urmăm mai departe pe Émile Guimet în plimbarea lui prin capitala Principatelor Unite. Privirea turistului cultivat ştie la ce să se oprească: "Admirăm deci dintr-o aruncătură de ochi repezită, aproape din goană, fermecătoarea biserică Stavropoleos, care pare cu totul părăsită şi care este o adevărată bijuterie de arhitectură românească, un amestec de bizantin, de gotic şi de arab. Mitropolia este aşezată pe o colină care domină oraşul. Vederea de pe platforma care o înconjoară e într-adevăr magică: oraşul apare radios, alb şi luminos, împresurat de livezi şi grădini, ridicînd spre cer clopotniţe româneşti deasupra cupolelor ruseşti strălucitoare... Interiorul catedralei e foarte mic, strîmtat de trei iconostase succesive. Printre sculpturile lor se zăreşte în fund preotul care slujeşte în partea luminată, pe cînd restul bisericii e foarte întunecat". Pe acelaşi deal, Guimet a ajuns la uşa Camerei Deputaţilor, "o baracă de scînduri în care se face mare gălăgie, s-ar zice o vînzare la licitaţie, fiindcă se aud urlete sălbatice aşa cum strigă agenţii la Bursă... Aceşti domni discutau cu vigoare dacă e nevoie de o cale ferată de la Bucureşti la Giurgiu. Muzeul abia s-a terminat. Totuşi, remarcăm colecţia de antichităţi donată de generalul Mavros şi frumoasele vase din aur masiv găsite, cu puţină vreme în urmă, într-un mormînt la Pietroasa, lîngă Buzău. Aceste tipsii împodobite cu pietre preţioase, aceste cupe, aceste vase cu forme elegante dau o idee foarte măgulitoare despre arta românească din Evul Mediu. În muzeu există şi o expoziţie de pictură. Toate tablourile sînt pictate de români şi într-adevăr sînt printre ele lucrări destul de bune". Cu un birjar muscal, la Şosea, "o grădină destul de frumoasă, traversată de drumul către Transilvania. Trăsuri bine întreţinute şi călăreţi eleganţi trec în sus şi în jos, toaletele doamnelor sînt după ultima modă de la Paris, luxul e puţin cam bătător la ochi". Dacă Podul Mogoşoaiei oferă spectacolul înaltei societăţi, Cişmigiul, în schimb, este ocupat de burghezia în formare şi de numeroşii străini. Autorul a observat, ca şi cei dinaintea lui, absenţa unei clase intermediare între poporul de rînd şi boierimea al cărei statut privilegiat era ameninţat. "Aristocraţia valahă, pentru a evita această primejdie, a avut ideea de a crea o burghezie extranaţională. Unele funcţii nu puteau fi îndeplinite de boieri, fiind sub rangul lor, iar a le da unor proletari instruiţi şi inteligenţi ar fi fost a crea concurenţi la marile demnităţi, iar un monopol e totdeauna bun de păstrat. Ce s-a făcut atunci? S-a recurs la importul funcţionarilor indispensabili. Ofiţerii sînt francezi, şefii de serviciu din birouri sînt germani, inginerii sînt englezi şi aşa mai departe. S-a format astfel o Stare a Treia care nu jenează, fără rădăcini în ţară, fără viitor la guvernare, un fel de saltea socială, de dig uman, care-i fereşte pe boieri de ambiţiile plebeiene. Această pătură administrativă este cea care frecventează Cişmigiul. Dar, uitîndu-te bine, descoperi acolo şi nişte intruşi, români cinstiţi care se îmbogăţesc din comerţ, se ridică prin educaţie la poziţii superioare, cresc prin cultură, nişte ambiţioşi ciudaţi care pretind să-şi slujească ţara în locul funcţionarilor străini, nişte adevăraţi revoluţionari, ce mai, care au nebunescul orgoliu de a crea o burghezie naţională". În contrast cu această clasă care a pus bazele birocraţiei moderne, Guimet îi ironizează pe "prinţii valahi", despre care spune: "Românii sînt miniştri în diferite grade, bătrînii au fost, tinerii vor fi, toţi ceilalţi sînt. A fi diplomat, trecut, prezent sau viitor, iată ce-şi doresc nobilii români". Preocuparea pentru calea deschisă către progres se vede şi cînd, poposind la Orşova, el se bucură că "monumentul cel mai mare şi mai frumos de acolo" este o şcoală de fete. Îl irită pe acest oaspete al nostru superficialitatea imitaţiei care, pentru cei mai mulţi, trece drept modernizare. La grădina Raşca, braseria unde bucureştenii veneau să petreacă, muzica lăutarilor ţigani era o traducere capricioasă după Meyerbeer, Gounod şi Verdi, iar clienţii vorbeau o franceză învăţată în localurile asemănătoare de la Paris. În aceste pagini, scrise de un condei ager şi exersat, se întretaie impresii pe care şi noi le-am fi putut avea ieri, dacă nu chiar azi, cu altele caracteristice pentru vremea lor. La Moscova, acum cincisprezece ani, pe culoarele metroului, băbuţele vindeau, tot aşa, vestigii desperecheate ale unor zile mai bune alături de obiecte de uzul cel mai umil. Nu-ţi vine să crezi că la Bucureşti nu erau pe atunci cerşetori. Firmele franţuzeşti din trecut sînt acum într-un idiom care oscilează între engleză şi italiană. Au dispărut însă portretele de suverani, atunci zugrăvite pe tablă, mai tîrziu în vitrinele fotografilor. Mai toţi călătorii din secolul al XIX-lea au admirat de pe dealul Mitropoliei priveliştea oraşului. Nu numai că petecele de verdeaţă sînt mai rare şi mai mici, dar blocurile au ridicat o barieră care astupă orizontul. Structura socială şi viaţa politică a României după plecarea lui Cuza i-au dat călătorului nostru prilejul unor reflecţii pătrunzătoare. Dar pentru o comparaţie cu situaţia din ziua de azi nu e aici locul.