Bucureşti în timpul războiului <p>- <i>o mărturie franceză</i> -
Am avut prilejul să scriu chiar aici despre scrisorile lui Eric Tappe, în care-şi povestea întîmplările şi impresiile din 1944-â45, cînd se găsea prima oară la Bucureşti. De data asta, deschid jurnalul lui Jean Mouton, care a trăit aici în 1939-1946, fiind, din 1941, directorul Institutului Francez, condus pînă atunci de Alphonse Dupront. Pentru Mouton, comentator delicat şi sensibil al literaturii franceze, totodată unul dintre sufletele ferme pe care le şlefuieşte catolicismul, situaţia nu era uşoară: între patria sa învinsă şi ţara pe care învăţa s-o citească, ambele supuse tutelei nazismului. La Institut, în Bdul Dacia, la Şcoala franceză (în Piaţa Lahovary, 7) şi la Ambasadă, el era în centrul unui necontenit schimb de informaţii cu privire la desfăşurarea evenimentelor politice. Comentariile sale reflectă acea încredere în victorie cu care scria, la 14 iunie 1940, în momentul prăbuşirii Franţei: "într-o bună zi, teritoriul german o să fie distrus de avioanele engleze şi americane". A sosit în România în "noaptea în care armata germană invadează Polonia. Eu am s-o aflu a doua zi, în gară la Bucureşti". Iar efectul aici este cel pe care l-a remarcat după două săptămîni, la revărsarea refugiaţilor, cînd rezistenţa polonă încetase, prinsă în cleşte între germani şi sovietici: "Peste Bucureşti se abate un frig glacial; oraşul e cuprins de spaimă, parcă bătaia inimii sale ar fi încetinit brusc. Pînă şi casele par înspăimîntate". Urmează imediat alt şoc: asasinarea lui Călinescu de către legionari, execuţia ucigaşilor şi spectacolul macabru: "Trupurile le sînt aruncate în stradă şi, timp de o întreagă după-amiază, bucureştenii se înghesuie să vadă". În aceeaşi toamnă, dezastrele se ţin lanţ: cutremurul a făcut praf cele 16 etaje ale blocului Carlton, Antonescu a îmbrăcat cămaşa verde, masacrul de la Jilava. La înmormîntarea lui Iorga, la care toţi diplomaţii francezi au participat, "în sicriul neacoperit, conform ritului ortodox, acesta părea, cu barba-i inelată, un zeu oriental îmbălsămat. Alămurile unei unităţi a armatei au făcut să răsune, timp de o clipă, un lamento funebru; n-am mai auzit niciodată ceva atît de trist". În ianuarie, după rebeliune şi atrocităţile împotriva evreilor pe care le consemnează, Mouton a primit vizita unui ofiţer român însărcinat să inspecteze dacă Institutul nu ascunde arme. "I-am răspuns că, de cînd cu armistiţiul, Franţa nu mai are arme. Iar el a adăugat: Sper să le recapete curînd." Bineînţeles, autorul jurnalului era foarte atent la reacţiile românilor, care adesea îşi manifestau faţă de Franţa tradiţionala prietenie, mai ales dacă făceau parte din cercul de intelectuali din jurul Institutului. Cei pe care îi menţionează sînt Lipatti, Enescu şi Mănucă Ciomac, Pallady, Jean Steriade şi George Oprescu, Antoine Bibescu şi Mihail Sebastian. Colonia franceză îi purta un deosebit respect lui Vladimir Ghica: în zilele înfrîngerii din 1940, monseniorul a ţinut o slujbă pentru Franţa. De altfel, chiar oficialii români şi-au schimbat atitudinea după debarcarea americanilor în Africa de Nord. Dar, cum spunea atunci cineva cu umor trist: "în sfîrşit, americanii se mai gîndesc şi la noi". Aşa că a fost bombardamentul de la 4 aprilie, care a făcut 40 de morţi chiar în apropiere de adăpostul Institutului în care se găseau Mouton şi ai săi. Puţin mai tîrziu, ei s-au refugiat la Căciulaţi, în conacul Cantacuzino. Scenele din Bucureşti sînt descrise cu sinceritate aspră: "Un oraş terorizat. Oamenii circulă tăcuţi în orele cînd nu sînt bombardamente... Trecem pe lîngă o înmormîntare şi mortul e învelit într-o pînză cenuşie; cîţiva paşi mai încolo, altă înmormîntare ne taie calea". Zvonurile despre întoarcerea armelor sînt notate de Mouton fără să le dea crezare, chiar la 23 august! Vin ruşii, ei ajung şi la Căciulaţi, unde, "cu degetul pe trăgaci, îi căutau pe germanii care s-ar fi putut afla acolo. Niemţi, niemţi! Ceea ce mi-a dat sentimentul unei cruzimi ce deschidea orizonturi spre o lume necunoscută". La întoarcerea în Bucureşti, trecînd pe lîngă un convoi militar sovietic, "în prăfăraia aceea, cu soarele care ne bate în ochi, am brusc senzaţia că sîntem cu secole în urmă, pe drumul urmat de invazia hunilor". În oraşul pe care-l regăseşte, "străzile sînt încă nesigure. Văd un subofiţer rus care pleacă cu ceasul unei femei". Şi scena e şi mai urîtă, fiindcă Mouton a observat că indicatori români semnalau soldaţilor prada. N-au trecut nici două luni şi o altă însemnare constată: "De la schimbarea de orientare politică, toţi românii s-au avîntat în lupta dintre partide: cine să fie comunist, cine socialist, cine naţional-ţărănist? Acum toată lumea vorbeşte de epurare, îşi supralicitează sentimentele antihitleriste". Epilogul dovedeşte că acest martor ne-a cunoscut bine.
