Bucureşti în 1868

Editorul lui Jules Verne, Hetzel, cel cu copertele groase, roşii şi aurite, se specializase în cărţi de călătorii. De aceea, a publicat şi impresiile din Orient, Orientul european dintre Atena şi Viena, ale lui Emile Guimet, care mai scrisese un "jurnal de turist" din Egipt şi alt volum despre Spania. Notele de drum din care spicuiesc descrierea Bucureştilor au apărut la Paris, în 1868, sub titlul L’Orient au fusain. Notes de voyage. După o zi de navigaţie pe Marea Neagră, pînă la Varna, legătura cu Dunărea se face pe calea ferată construită de englezi, pe o vale pitorească semănată cu sate numeroase, dar mizere, cu casele de lut şi paie ale unor ţărani care mînă bivoli, trenul oprindu-se des, fără ca nici un călător să suie sau să coboare. La Rusciuc, în grădina hotelului, francezul aude pentru prima oară muzica populară românească. "Glasul viorii sună cînd ca un vaiet, cînd ca o izbucnire de mînie, violoncelul îşi ritmează notele adînci cu înverşunare, iar un nai ţipă triluri săltăreţe şi game plîngătoare. Căci nu sînt decît trei şi această orchestră în miniatură e de ajuns pentru a ne emoţiona şi a ne lăsa o amintire de neşters". La Giurgiu, "contrastul este izbitor. Malul turcesc trist, părăsit, fără animaţie. Portul românesc plin de mărfuri, de căruţe trase de boi, care se încarcă şi descarcă. Prin Rusciuc se văd rătăcind cîţiva soldaţi ursuzi sau vameşi somnoroşi, Giurgiul furnică de agricultori care-şi conduc căruţele, de hamali harnici, de negustori zoriţi. Apatia orientală în faţa activităţii europene, moartea despărţită de viaţă printr-o frontieră... Oraşul, destul de bine clădit, are străzi largi, extrem de însufleţite. Costumul femeilor valahe seamănă mult cu al italiencelor. Bărbaţii au o pălărie cu boruri largi, rotunde, de forma celor din Auvergne, împodobită cu panglici, pene, flori şi franjuri; o vestă brodată şi un pantalon larg înzorzonat cu fireturi de toate culorile completează costumul. Ţăranii nu poartă decît o cămaşă şi un pantalon de pînză albă şi-şi acoperă capul cu o căciulă rusească de blană". Pe drum spre Bucureşti, satul Călugăreni e foarte sărac. "Popa şi primarul sînt la cîrciumă, unde doi lăutari ţigani, foarte curat îmbrăcaţi, cîntă din gură şi instrumente nişte arii stridente şi jalnice. Pe acolo trece un rîu murdar, în care înoată împreună caii şi copiii, fiindcă, desigur, aici calul face din parte din familie". Călătorul a fost impresionat de vrednicia acestor cai, "mici, slabi, numai păr şi oase". O singură zi pentru a vedea Bucureştii nu e prea mult, dar "de remarcat aici nu sînt monumentele, fără importanţă în afară de o biserică sau două, ci populaţia şi înfăţişarea generală a oraşului". Şi Guimet face observaţia că "moravurile sînt un amestec ciudat de obiceiuri orientale şi europene. Bărbaţii poartă fesul roşu sau căciula rusească ori pălăria ungurească. Toţi aceşti oameni par să vorbească latineşte, dar o latină din cele mai degenerate". Cu o atenţie binevoitoare este privită şi partea feminină a populaţiei: "fetele sînt, cel mai adesea, foarte frumoase şi cuminţi". În sfîrşit, slavă Domnului, un străin care nu se laudă cu primirea pe care i-au făcut-o localnicele! "În piaţă, unde e adunată mulţimea, se vinde orice. Vînzătorii şi vînzătoarele se plimbă cu braţele încărcate de marfă. Ţi se oferă morcovi şi o veche pereche de mănuşi albe, un văl de dantelă şi cartofi, ouă şi o uniformă de general. Fiecare strigă, se cheamă unii pe alţii, vorbesc tare şi rîd din toată inima. Deodată, hărmălaia încetează şi mulţimea îngenunchează, făcîndu-şi semnul crucii. O caleaşcă descoperită înaintează încet: înăuntru este un popă îmbrăcat în odăjdii, care ţine pe genunchi o icoană mare a Maicii Domnului. Se pare că vederea acestei icoane trebuie să-l încurajeze pe un muribund care stă să plece pe lumea cealaltă. Trăsura a trecut şi larma reîncepe şi mai tare". Vizitatorul, în general bine informat, a auzit şi de agitaţiile antisemite. E de părere că "nimeni n-ar fi zis nici o vorbă contra bieţilor evrei, dacă aristocraţia din Bucureşti, din gelozie faţă de cine se înalţă ori se îmbogăţeşte, n-ar fi găsit cu cale să trezească intoleranţa în folosul ei. În fond, românii nu sînt nicidecum răi, dimpotrivă, îngăduitori şi generoşi, ei se se grăbesc să servească pe primul venit şi oferă cu dragă inimă puţinul pe care-l au. N-am întîlnit nici un singur cerşetor". În trecere, pe stradă, constată: "Înfăţişarea caselor n-are nimic deosebit. Unele străzi seamănă aidoma cu străzile pariziene. Prăvăliile sînt cît se poate de luxoase, cu firmele în franţuzeşte. De obicei, magazinele sînt dedicate unui cap încoronat, care e reprezentat în mare costum de gală. Chiar acasă, la particulari, se văd multe portrete de suverani. Regii şi împăraţii, în închipuirea acestui popor respectuos, apar ca un fel de arhangheli însărcinaţi să-l reprezinte pe Dumnezeu pe pămînt. Nu există o preferinţă specială: Victor-Emanuel, regele belgienilor, Napoleon al III-lea, Alexandru, împăratul Austriei, regele grecilor etc. Se vede că românii nu mai ştiu cărui monarh să se mai închine. Singurul pe care nu l-am văzut este sultanul, şi asta se înţelege, fiindcă Bucureştii se află sub protecţia sa, aşa că el e singurul pe care nu-l vrea lumea". (va urma)