Biserica Sibilelor

Cu strîngere de inimă se va scrie aici despre încă o biserică părăsită, uitată şi înjosită. Este un monument istoric înscris pe lista oficială " ceea ce se vede că nu-i asigură respectul şi protecţia la care ar avea dreptul " la adresa sa din Calea Moşilor, nr. 79. De fapt, acolo se întîlnesc Calea Moşilor şi strada Sfinţilor, al cărei nume chiar de aici vine, de la "Biserica cu Sfinţi", aşa cum i se spune, datorită picturii murale exterioare care o împodobea pe vremuri. Cele două turle, una pe naos şi alta pe pronaos, se înalţă deasupra unui cartier altădată frumos, acum un colţ necăjit al oraşului vechi, în spatele Pieţei Rosetti. Pe acolo e şi strada Caimatei, cu amintirea bisericii care se chema aşa, "Nenorocita", pe greceşte, pe care a dărîmat-o Pache Protopopescu, primul primar cu ambiţia de a moderniza Capitala şi pe care, chiar pentru asta, îl înjura una dintre mahalagioaicele lui Caragiale. Biserica de care e vorba n-a fost încă demolată, dar nici nu mai are mult. Singurul semn al unei încercări de consolidare de acum vreo zece ani, care s-a oprit aproape de început, este o cingătoare de ciment, trasă în locul brîului împletit din piatră de pe latura de nord. În 1728, adică "în zilele Măriei Sale Nicolae Alexandru Voievod" (Nicolae Mavrocordat), mitropolitul Daniil a închinat hramului Intrarea Maicii Domnului în Biserică acest lăcaş, pe care-l voia întru pomenirea celor răposaţi din neamul său. Pe atunci, amintirea morţilor familiei era o datorie pe care mulţi şi-o împlineau astfel sau, măcar, săpînd o fîntînă, ca o binefacere pentru cei din jur. Tot lui Daniil, de altfel i se datorează şi splendidul paraclis, construit cu cinci ani mai devreme, care e astăzi împresurat de clădirile mai noi ale palatului Patriarhiei. Iar Mavrocordat îşi are şi el portretul ctitoricesc aici înăuntru: l-am văzut odată, demult, azi nu l-am putut revedea fiindcă uşile bisericii sînt mereu închise. Un lacăt e pus şi la cutiile de tablă de afară, unde se aprindeau lumînări pentru morţi şi pentru vii. Probabil, monumentul a ieşit din cult, iar partea cea mai vizibilă din populaţia cartierului arată ca indigenii din insulele Salomon pe vremea cînd îi mîncau pe misionari. Zidurile bisericii, cu ferestre încadrate de ornamente de piatră, sau pe care cîte o încrengătură de piatră le închide în loc de zăbrele, au fost zugrăvite după un tipic pentru care pînă astăzi mai stau mărturie vreo 25 de biserici din Muntenia şi Oltenia, din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea. Frescele de pe faţada de la Bucureşti, realizate pe la 1817, desfăşurau un şir de 19 figuri de filozofi şi sibile. Sibilele, care au pătruns în literatura populară românească de prin secolul al XVI-lea, fiind apoi reprezentate în iconografie, sînt profetesele care au prevestit venirea Mîntuitorului. Aceleiaşi tradiţii a "cărţilor de înţelepciune" îi aparţin filozofii păgîni (elini), care, după cum se ştie, sînt prezenţi şi în pictura exterioară a bisericilor din Moldova de Sus. Această decoraţie gingaşă şi fragilă este aproape ştearsă. Cel mai clar se poate citi Sibila Persica, identificarea uneia dintre figurile feminine. Filozofii poartă coroană regească, iar unul " care ţine în mînă un filacter cu o inscripţie religioasă " este Aristotel. Ceilalţi, ale căror nume le-a descifrat Andrei Paleolog, autorul unei admirabile lucrări, Pictura exterioară din Ţara Românească, dar din 1984 picturile s-au deteriorat grav, erau Platon, Plutarh şi Tucidide! Avem aici o excepţional de preţioasă dovadă a utilajului mental al bucureştenilor de acum două sute de ani. Dar e gata să se piardă. Culmea este că şi în 1915, cînd Ioan Bianu semnala importanţa acestor fresce, intervenţia sa urmărea să salveze de la demolare biserica Sibilelor. Învăţatul academician a izbutit atunci să prelungească viaţa monumentului. Se apropie, iată, Săptămîna Patimilor. Lîngă pridvorul în care au rămas două pietre de mormînt, cu epitaful şters, a înflorit primul zarzăr, ca un mesaj de încredere.