A fi bucureştean

Prietenii noştri din provincie n-o spun de obicei, dar, chiar dacă tac, păstrează faţă de noi un fel de milă dispreţuitoare. Avem mari avantaje, care nu se discută, dar ce nu avem, după părerea lor, este un adevărat oraş natal. Oraşul vostru " zic ei " este al tuturor, o răspîntie, un loc de tranzit, o trambulină în ascensiunea socială sau ultima etapă în drumul spre orizontul occidental. Poate că au dreptate. Într-adevăr, a te naşte la Timişoara sau la Craiova, ba chiar la Cluj, şi a creşte acolo, asta înseamnă ceva. A veni pe lume la Bucureşti nu creează numaidecît legătura cu o comunitate, fiindcă aceea nu există. Drumul Taberei, Colentina sau Pantelimon sînt dormitoare, călătoria zilnică spre centru şi înapoi sau cutreierarea pe poteci întortochiate între blocuri n-au dat nimănui sentimentul că "este de acolo". Tot aşa, e îngăduită întrebarea dacă, pentru copiii din centru, oraşul nu e prea vast ca să compună o imagine. Această imagine ar ieşi din cadru. În amintirile mele îndepărtate, ce găsesc? Cartierul dintre Piaţa Romană şi statuia Aviatorilor sau chiar parcul Herăstrău (pe atunci "de Cultură şi Odihnă I.V. Stalin"). O casă pe strada Roma, alta pe strada Frumoasă, un apartament de bloc vechi în Intrarea Occidentului (cînd şi de ce i s-a schimbat numele în "Moneasa"? Ce înseamnă Moneasa pe mapamond sau chiar pe harta patriei?). Acestea erau locuinţele unor unchi, dar pînă la alt unchi era o expediţie întreagă, la capătul căreia erau strada Fabrica de Spirt şi, după ce el s-a mutat cu familia în Militari, un bloc nou pe Bdul Păcii. De atunci au trecut cincizeci de ani şi singurul Bucureşti pe care-l cunosc este cel dinainte de război, deci în limitele pe care le avea sub Carol al II-lea. De cîte ori sînt întrebat unde e o stradă dincolo de aceste frontiere, în cartierele "noi" care s-au învechit între timp, sînt pierdut. Soţia mea, ieşeancă, nu-mi iartă că, odată, i-am spus cuiva cu condescendenţă: "Ştiţi, ea nu este născută în Bucureşti..." şi, cu toate astea, deşi am văzut aici lumina zilei, eu am nevoie de hartă după ce am trecut de Obor. Pe altă linie, graniţa este marcată de cimitire, unde am rude sau prieteni. Mai departe, am cunoscut numai întîmplător blocurile trist lipite unul de altul, trist ignorîndu-se unul pe altul, străzile nenumărate şi trecătorii, trecătoarele, de acolo, fără să fi simţit vreodată că formau împreună corpul unui oraş viu, oraşul meu. Numai o dată, de două ori, această solidaritate a existat, cel puţin pentru mine. La 4 martie 1977 şi la 22 decembrie 1989. Numai un cutremur de pămînt şi o revoluţie i-au strîns la un loc pe locuitorii oraşului. La aceste date istorice, ne-am bulucit ca o turmă de oi. Şi, îmi place să adaug, în dimineaţa în care bucureştenii se treziseră pentru revoluţie, comunitatea care s-a creat instinctiv i-a expulzat pe oamenii regimului care se năruia. În deruta lor vremelnică, i-am văzut fugind cu automobilele încărcate de covoare şi tot ce or mai fi luat cu ei pe şoselele deschise spre nord. Îmi mai aduc aminte şi de o altă zi, de Paşti, în 1992, la intrarea Regelui în capitala sa pe sub Arcul de Triumf, cînd iarăşi o mulţime imensă a ieşit pe stradă pentru a-i saluta întoarcerea din pribegie, dar atunci era o sărbătoare luminoasă, fericită, oamenii nu erau copleşiţi de spaima şi suferinţa care " se vede " au numai ele puterea de a uni cu adevărat. Dacă-i aşa, dacă populaţia cartierelor apărute timp de patruzeci de ani de la 1950, care reprezintă majoritatea bucureştenilor, a venit din altă parte şi nu s-a integrat cu adevărat, cum ne-am putea aştepta ca eforturile de a proteja patrimoniul oraşului, ce a mai rămas încă din clădirile vechi din centru, să trezească o sensibilitate? Este totuşi pariul pe care-l încercăm şi primele reacţii ale opiniei publice se articulează din ce în ce mai clar. Dar trebuie să ne grăbim. Cultura istorică a fost întotdeauna a unei minorităţi, iar acum, cînd ne pregătim să scoatem istoria din aproape toate liceele, ea este în primejdie să se stingă. Fără cultură istorică, nu se înţelege de ce o casă de acum o sută de ani e mai la locul ei aici decît rachetele de sticlă pe care le vom înălţa spre cer. Oraşul pe care-l vor lua în stăpînire generaţiile Internetului va fi de locuit, poate, dar nu de iubit. Chiar cei care nu-şi aveau aici mormintele părinţilor au putut îndrăgi un colţ de stradă sau de grădină a cărui existenţă presupunea un trecut anterior propriului lor destin. Ca să nu piardă această moştenire, ei nu mai pot s-o nesocotească.