Ideologia culpabilității

Cuvîntul anului 2022, potrivit Merriam-Webster, este gaslighting, termen care definește „manipularea psihologică a unei persoane, de obicei pe o perioadă lungă de timp, determinînd victima să-și pună la îndoială validitatea propriilor gînduri, percepția asupra realității sau a amintirilor, manipulare care, de obicei, duce la confuzie, pierderea încrederii și a stimei de sine, la o incertitudine emoțională sau instabilitate mentală și o dependență față de manipulator”. 

Termenul, a cărui căutare a crescut în acest an cu 1.740%, își are de fapt originea într-o piesă de teatru polițistă, scrisă de Patrick Hamilton, în 1938, Gas Light. Acțiune se petrece în Londra anilor 1880, avîndu-i ca protagoniști principali pe soții Manningham. Jack, în aparență un soț ideal, iubitor și extrem de grijuliu, se dovedește a fi un manipulator, țesînd în jurul soției sale, Bella, o întreagă pînză de păianjen menită s-o convingă pe aceasta că își pierde mințile. Ascunde lucruri prin casă, acuzînd-o pe ea că le-ar fi rătăcit, îi exploatează sensibilitățile, spunîndu-i că totul e în imaginația ei, dispare de acasă, asigurînd-o că fost tot timpul prezent, după cum o asigură și că lumina lămpii cu gaz este constantă și că nu clipocește, cum are ea „impresia”. Bella, care la început încearcă să se apere, să se dezvinovățească, sfîrșește prin a ceda în fața scenariilor acestui soț „perfect”, preferînd să creadă că într-adevăr ea este de vină și că își pierde mințile, decît a-l suspecta pe el de manipulare. 

Ieșind din sfera ficțiunii, termenul gaslighting a intrat în atenția publică abia prin anii 2000, patentat de Robin Stern, psihanalistă americană la Universitatea Yale și director asociat al Centrului Yale pentru Inteligență Emoțională, prin cartea sa din 2007, The Gaslight Effect. Nu este vorba despre un termen nou, susține Stern, acesta fiind folosit în sfera academică încă de prin anii ’80, în studiile referitoare la psihologia socială a femeilor – „antrenate să fie dependente de ideea de relație și cuplu, ceea ce le-a impus o vulnerabilitate extrem de exploatabilă, făcîndu-le să accepte și, mai mult, să-și însușească defecte inoculate de parteneri”. 

Totuși, nu doar femeile sînt victime ale acestui fel de manipulare, care se dezvoltă, potrivit psihanalistei, în relații bazate pe jocuri de putere. „Deși este cel mai frecvent întîlnit în mediile romantice, acest joc cu lumina lămpii cu gaz se poate întîmpla în orice tip de relație în care o persoană devine atît de importantă pentru cealaltă, încît victima nu vrea să-și asume șansa de a o supăra sau de a o pierde, cum ar fi un șef, un prieten, un frate sau un părinte, așa că preferă să se desconsidere pe sine decît să-și impună personalitatea.”

Gaslighting este, așadar, o formă de manipulare, însă ce anume o diferențiază de alte tactici, precum șantajul emoțional sau chiar pura minciună? Controlul psihic – căci exploatează cele mai profunde nesiguranțe și vulnerabilități și nu este vorba doar despre a influența pe cineva în a crede ceva din exterior, ci de a-i sedimenta nesiguranțe interne. Cei care folosesc această tactică sînt maeștri ai aparențelor, masca lor socială arătînd un individ extrem de generos, jovial, autentic și fără secrete, și, cel mai important, un om extrem de rațional. Drept care nimeni nu-l poate bănui de planuri ascunse, deși, tocmai în spatele acestei fațade de perfecțiune, manipulatorul își construiește planurile cu dibăcie. Victima unui asemenea manipulator va fi, pe de o parte, bulversată de masca socială a perfecțiunii – este un om atît de minunat, n-ar putea să-mi facă rău –, pe de alta, de faptul că nimeni nu ar crede-o. 

Ca orice tactică de manipulare, efectele pot fi devastatoare, susține Stern. Nu doar că victima își pierde încrederea în sine, însă se poate afunda într-o eternă călătorie înspre niște defecte inoculate – va începe să creadă că este, într-adevăr, o persoană fără nici o valoare, ba chiar că este o persoană extrem de rea.

„Subminarea emoțiilor și sentimentelor unui partener este o modalitate de a nega realitatea acestuia. Negarea continuă a modului în care se simte celălalt partener în legătură cu o situație merge mînă în mînă cu a-l convinge că percepțiile îi sînt greșite. Invalidarea emoțională din acele momente are ca efect convingerea celeilalte persoane că, într-adevăr, ar putea să-și imagineze sau să inventeze scenarii cînd, în realitate, ceea ce simte sau experimentează acea persoană este real”, susține Stern, oferind și un mic test pentru a-ți da seama dacă ești o victimă a acestei forme de manipulare. De exemplu, dacă în relația cu partenerul ajungi să te întrebi, de mai multe ori pe zi: „Nu cumva reacționez exagerat?”, dacă te simți adesea confuz, isteric, dacă te surprinzi cerîndu-ți în permanență scuze, dacă începi să minți pentru a evita dezamăgirile, dacă începi să ai probleme în a lua pînă și cele mai simple decizii și dacă ajungi să crezi că ai luat-o razna.

Despre cei care folosesc o asemenea tactică de manipulare, Stern declară că sînt niște extraordinari cunoscători ai firii umane. Știu să se facă plăcuți, să cîștige încrederea, să te facă să te simți cel mai important om din lume, tocmai pentru a-ți depista acel călcîi al lui Ahile – căci atunci cînd ai încredere deplină în cineva, îți dezvălui toate vulnerabilitățile – „iar acești manipulatori ai lămpii cu gaz cunosc foarte bine ce instrument puternic este descoperirea punctelor slabe”.

Totuși, de ce, anul acesta, termenul a fost atît de căutat? Explicația celor de la Merriam-Webster este epoca fake-news, a teoriilor conspirației și a trolilor de pe Twitter, vremuri în care realitatea este pervertită în atîtea scenarii încît nu mai știi ce să crezi și ce să simți. 

Pe de altă parte, de vreme ce gaslighting-ul este nu atît o manipulare a opiniilor despre lume, cît despre sine, probabil că răspunsul ar trebui căutat și în altă parte, și anume în societatea bîntuită de o puzderie de stihii acuzatoare. 

Cînd zilnic sîntem blamați – omorîm planeta, n-avem o gîndire corectă și o simțire morală, nu ne creștem copiii cum trebuie, nu sîntem implicați civic, nu facem sport, nu mîncăm sănătos etc., etc. –, cum ni se schimbă percepția asupra propriei persoane?

Vinovați fără vină

Presiunea socială ne ghidează alegerile – susține Elsa Godart, psiholog și filosof, autoarea unui eseu apărut în 2021, En finir avec la culpabilisation sociale: ...pour être enfin libre. Godart analizează blamul social de la firul ierbii la discursurile publice privind corectitudinea politică și ecologia, dibuind în responsabilitatea socială impusă de la amvon un soi de tutelă morală ideologică – în fapt, un pat al lui Procust.

Societatea s-a împărțit, de ani buni, în acuzatori și acuzați – pandemia acționînd ca un accelerator al radicalismului. Acel „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră” anulează nuanțele, dezbaterea calmă, posibilitatea ca fiecare să-și spună și să-și argumenteze punctul de vedere. 

Principiile culpabilizării sociale, susține Godart, se bazează pe injoncțiuni care vin din toate părțile, iar ecourile ideologice se fac resimțite nu doar la nivelul firului ierbii – să ai grijă la ce spui, căci niciodată nu știi cum îți vor fi răstălmăcite cuvintele –, ci chiar în propria mentalitate. 

„Mănîncă cinci fructe și legume pe zi; triază cum trebuie gunoiul menajer; urmează codurile sociale; afișează o viață reușită pe rețelele de socializare; fă sport; fii sociabil; asumă-ți libertatea și fii feministă pînă în vîrful unghiilor (care să fie neapărat date cu ojă); zîmbește... zîmbește în permanență, chiar cînd lucrurile merg prost, chiar cînd nu-ți este bine, nu te plînge niciodată, căci ar fi incorect politic, de vreme ce mereu va exista cineva care suferă mai mult decît tine; trebuie să ai orgasm, dacă nu, trebuie să ai o conversație serioasă cu clitorisul; fă-ți păreri politice și exprimă-ți-le; fii pozitiv și debarasează-te de gînduri negative; fii un părinte bun; educă-te în permanență. Toate aceste injoncțiuni permanente, din ce în ce mai numeroase, mai sufocante, mai intruzive, m-au făcut să nu mai știu prea bine unde anume mă situez. Și, mai ales, m-au făcut să mă simt vinovată, o vină care mi-a invadat modul de a gîndi și de a acționa, pînă cînd am scăpat, puțin cîte puțin, frîiele propriei existențe. Iar această culpabilizare m-a impregnat cu sentimentul că nu sînt în stare să fac niciodată ceva cum trebuie.”

Cum în societatea de azi informația (care abundă) nu mai înseamnă neapărat cunoaștere, ci este des folosită ca instrument de manipulare, indivizii sînt predispuși la o stare de confuzie – oare gîndesc cum trebuie, acționez cum trebuie? –, ceea ce, potrivit lui Godart, paralizează libertatea de a face alegeri personale. „Această stare perpetuă de îndoială de sine omoară spiritul critic, iar dacă îndrăznesc să nu gîndesc la modă, mi se face imediat rușine de mine, iar această atitudine creează premisele unei servituți sociale.”

Cultura perfecțiunii personale ne supune în permanență unei autoevaluări devastatoare, de vreme ce începem să ne privim prin ochiul critic al societății. O societate care, de altfel, ne îndeamnă să fim „cea mai bună versiune a noastră”. Rămîne însă să ne întrebăm dacă această cea mai bună versiune spre care sîntem ghidați este a noastră sau a unei societăți care a îmbrățișat ideologia culpabilității.