Frustrare, oboseală, speranță: relația Turciei cu UE

Întreabă orice turc întîlneşti pe străzile europene dacă îşi doreşte ca ţara lui sau a ei să fie parte din Uniunea Europeană. Peste 70% vor spune că da, însă nu au încredere că acest lucru se va întîmpla în curînd sau că se va mai întîmpla vreodată – susţin statisticile, experţii şi diplomaţii europeni. 

Dacă acum şase ani, cînd a început negocierile de aderare la UE, Turcia avea speranţa că discuţiile vor evolua rapid, acum poporul este dezamăgit, descurajat şi obosit.  „Am avut şi perioade mai bune în relaţia cu UE, acum există multă dezamăgire şi multă frustrare de partea turcească“ – spune consilierul şi purtătorul de cuvînt pentru negocierile de aderare a Turciei la UE, Engin Arikan.  

Cea mai lungă listă de aşteptare 

Turcia este cea mai veche candidată la UE (1999) şi a început negocierile de aderare în 2005, odată cu Croaţia. Pînă în prezent, UE a închis provizoriu negocierile pentru doar un capitol – Ştiinţă şi Cercetare, în cazul Turciei, şi 28 de capitole din cele 35 necesare intrării în UE, în cazul Croaţiei. 

Ritmul reformelor cerute de Bruxelles, Ankarei, este încet. Însă lipsa de acţiune nu poate fi categorisită ca o delăsare, ci ca o lipsă de voinţă. „Problema nu este că Turcia nu poate, ci că Turcia nu mai vrea“ – explică Amanda Paul, consultant al unuia dintre cele mai faimoase think tank-uri din Bruxelles, European Policy Centre. „Există o lipsă de interes intenţionată în momentul de faţă la Ankara“ precizează Paul.  

Problema Cipru 

Turcii din Cipru, conduşi de Dervis Eroglu, nu vor să împartă puterea cu grecii ciprioţi, conduşi de Demetris Cristofias – şi viceversa. Acest conflict de pe insula împărţită în două, dar a cărei jumătate grecească a intrat încă din 2004 în UE, reprezintă cea mai greoaie piatră pe care Turcia o duce acum în discuţiile de negociere. „Doar un miracol ar putea schimba situaţia, poate după următoarele alegeri lucrurile se vor reaşeza“ – spune Paul. Grecii susţin că turcii nu fac destule concesiuni, iar turcii susţin că grecii nu sînt interesaţi în găsirea unei soluţii de compromis, din moment ce nu vor să accepte un termen-limită pentru începerea negocierilor de rezolvare a conflictului cipriot. „Va fi nevoie de mult curaj politic pentru a reduce această diferenţă“ adaugă el.  

„Oamenii au obosit, s-au săturat“ 

Deşi încă departe de Uniunea Europeană, Turcia se află din 1995 în uniunea vamală europeană. UE este cel mai important partener comercial al Turciei, acoperind 40% din exporturi. „Noi ne vindem produsele în UE, însă producătorii noştri nu au voie să călătorească în UE fără viză“ spune Arikan. Turcia şi-a armonizat legislaţia cu UE pentru uniunea vamală, însă nu are nici o influenţă asupra deciziilor pe care trebuie să le implementeze, după ce sînt discutate şi votate de toţi liderii statelor membre UE. Studenţii, cercetătorii, oamenii de afaceri, toţi umplu zilnic cozile ambasadelor europene din Ankara pentru a  cere vize. „În ziarele naţionale, în fiecare zi se mai plînge cineva de cît de mult a trebuit să aştepte pentru a obţine o viză. Oamenii au obosit, s-au săturat“ spune Arikan. 

Jumătăţi de măsură şi privilegii 

Ce oferă UE Turciei momentan nu este suficient de bun, susţin atît Paul cît şi Arikan. Catherine Ashton, şefa diplomaţiei UE, nu este de aceeaşi părere, la fel şi Cecilia Malstrom, comisarul pentru afaceri interne, care „salută“ des voinţa Turciei de a-şi mulţumi negociatorii. De curînd, Turcia a promis că va semna un Acord de Readmisie, prin care imigranţii ilegali turci din statele membre vor fi repatriaţi de către statul turc. Negustori păţiţi însă, turcii nu-şi vor da acordul şi nu vor investi bani într-un astfel de proiect, pînă cînd UE nu începe procedura de liberalizare a vizelor. 

Blocaje politice franco-germane 

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy, cel mai aspru paznic de la poarta Turciei cu UE, care i-a blocat acesteia cinci capitole-cheie în negocierea aderării la UE, îi oferă în schimb diferite soluţii de compromis. Cea mai nouă este Parteneriatul Privilegiat, ceea ce înseamnă că Turcia poate lua decizii cu ceilalţi lideri ai UE numai în anumite situaţii, şi devine un partener care se bucură doar de o parte din beneficiile statelor membre. Poziţia sa este sprijinită de Germania, cu mai puţină vehemenţă însă, de cînd cancelarul german Angela Merkel s-a aliat cu partidul german socialist. Propunerea franco-germană, puternic influenţată de interese electorale, este sprijinită şi de Olanda, însă complet respinsă de state membre precum Portugalia şi Finlanda, care consideră că îndeplinirea tuturor criteriilor este suficientă pentru aderare. 

Blocajul politic al Parisului îi determină pe turci să-şi păstreze banii în buzunare. „Avem de investit 65 de miliarde de euro în politica mediului înconjurător, dar nu vom face nimic pînă cînd nu vom avea siguranţa că muncim pentru un obiectiv clar“ spune Arikan. 

În acordul semnat între UE şi Turcia în 1963, aceştia au convenit, în articolul 28, că obiectivul negocierilor cu Turcia este aderarea la UE. Ministrul de Externe turc, diplomaţii şi negociatorii aderării Turciei la UE aduc acest argument în prim-plan, de fiecare dată cînd au ocazia. „Mi se pare ridicol să propui un parteneriat privilegiat, cînd noi sîntem deja membri privilegiaţi – sîntem în uniunea vamală, contribuim politic, economic şi militar“ a spus Arikan. „Nu vom accepta niciodată un alt fel de acord decît aderarea propriu-zisă“ adaugă acesta. 

Mîndrie naţională 

Politica externă este una dintre marile calităţi ale Turciei. „Ashton îi sună pe miniştrii noştri în fiecare zi pentru a se consulta cu privire la politica externă a UE“ susţine Arikan. Experţii consideră însă că mîndria turcească „trebuie temperată“, pentru că, deşi se pricepe la politică externă, UE nu depinde de ajutorul ei.  Politica internă însă şi capacitatea Turciei de a se menţine deasupra problemelor ar putea-o propulsa pe aceasta, dacă ar fi membră UE, printre cele mai influente puteri. „Ar fi probabil chiar mai importantă decît Germania“ consideră Paul. Turcia a oferit statelor membre un model economic de urmat în timpul celei mai grele crize financiare din ultimele decenii, păstrîndu-şi economia la un nivel superior zonei euro.

Dacă economic şi politic sînt mulţumiţi, de ce mai vor atunci turcii să adere la o Uniune Europeană mult mai divizată, în special în contextul destabilizării monedei euro? „Vrem să facem parte din poza de familie. Încă din timpul Imperiului (Otoman), noi am aparţinut politic Europei, şi nu Orientului Mijlociu“ spune Arikan.  

Experţii explică altfel ambiţia guvernului turc. „Trebuie să gîndim pragmatic pînă la urmă. Turcia are nevoie de UE şi UE are nevoie de Turcia. Vorbim de investiţii străine şi de politică externă – mai ales cu Rusia şi Africa de Nord, precum şi de un culoar de trecere al resurselor energetice din Rusia şi alte ţări în Europa“ precizează Paul. 

An de stagnare sau an de schimbare? 

2011 ar putea fi anul în care situaţia se schimbă radical sau anul în care nimic nu s-a mişcat în discuţiile de negociere ale Turciei.  Aceasta are nevoie de o determinare politică mai solidă, care să rezolve problema Ciprului şi să înteţească pasul reformelor de la Ankara. Multe capitole rămîn neîncheiate: Turciei îi trebuie o nouă Constituţie, are încă probleme cu sistemul judiciar, cu drepturile omului, cu drepturile femeilor, cu Armenia şi securitatea naţională. Însă o nouă politică a premierului turc Recep Tayyip Erdogan ar putea aduce o gură de aer proaspăt Turciei. Momentan, atît UE cît şi Turcia sînt obosite de negocieri şi discuţii. Însă Turcia este capabilă să devină un stat membru şi nu-i lipseşte decît puterea de a-şi face ordine în casă şi a le spune tuturor că acum a venit momentul ei.

 Ana-Maria Tolbaru este jurnalistă la biroul din Bruxelles al ziarului Adevărul.