Frica din dulap

Publicat în Dilema Veche nr. 777 din 10-16 ianuarie 2019
Frica din dulap jpeg

Fii neînfricat. Împinge-ți limitele. Ieși din zona ta de confort. Sau stai liniștit și învață să fii coleg de apartament, oriunde ai merge în lume, cu propria ta gașcă de monștri.

Într-un podcast de pe NPR, ascultam acum cîteva zile povestea unei femei fără frică. Un om, ca mine și ca tine, cu o problemă fiziologică ce o împiedică să simtă această emoție fundamentală a existenței noastre. Femeia fără frică nu traversează strada nu pentru că se teme de mașini, ci pentru că, rațional vorbind, știe că o mașină ar putea să o omoare. Iar faptul că nu te temi de nimic nu înseamnă că-ți dorești să mori sau că ești împăcat cu posibilitatea asta, ba dimpotrivă – în ciuda multor momente-cheie în care viața i-a fost pusă în primejdie pentru că nu a evaluat corect riscurile, femeia fără frică se declară fericită. Practic, deși a trecut prin mai multe situații traumatizante decît un om normal, ale cărui instincte de autoconservare funcționează corect, ea nu le-a înregistrat ca pe niște traume, ci ca pe niște simple evenimente care au venit și au trecut.

Și nu poți să nu te întrebi ce e mai bine – să simți teama ca un om normal și să îți asumi, din acest motiv, mai puține riscuri, sau să fii neînfricat, să riști să ți se întîmple tot soiul de lucruri, dar să fii mai fericit din cauză că trăiești viața din plin?

Îmi pun întrebarea asta de fiecare dată cînd îmi decolează avionul. Mi-e teamă să zbor, mi-a fost dintotdeauna teamă de sentimentul acut de lipsă de control pe care îl ai în avion. Dar de fiecare dată mă gîndesc că dacă aș permite fricii să mă oprească de la a mă mai urca în avioane, aș trăi o viață care nu e a mea. Poate aș trăi mai mult, cine știe, dar cu siguranță n-aș trăi așa cum îmi doresc.

Simt, de altfel, uneori, cum oamenii din jurul meu se întreabă, atunci cînd le povestesc despre lucrurile pe care le fac, cum de nu îmi e teamă. Unii n-ar pune piciorul într-un avion fără să știe că îi așteaptă, la aeroportul de destinație, un microbuz cu numele hotelului pe el și un ghid care să îi aibă în grijă, de la micul dejun all-inclusive pînă la shopping-ul de suveniruri. Alții s-ar plimba liniștiți în Europa, dar n-ar concepe să stea trei săptămîni într-o țară africană fără o agenție care să i plimbe și să-i ferească de țepe, camere de hotel infestate de ploșnițe și mîncare de pe stradă care, dacă ești destul de ghinionist, te poate pune la pat pentru zile întregi.

Atunci cînd am luat decizia de a pleca în Asia cu Transsiberianul, nu m-am gîndit nici o clipă la posibilitatea că s-ar putea să ni se întîmple ceva, mie și mamei mele, care la aproape 55 de ani a luat cu vitejie rucsacul în spate și s-a înhămat la trei săptămîni de dormit în tren și în hostel-uri, în orașe din ce în ce mai îndepărtate de tot ceea ce cunoscuse vreodată.

Înainte să plece, colegii i-au spus că e tare curajoasă. Că trebuie să aibă grijă. Că nu înțeleg de ce face asta, de ce merge cu trenul, cînd ar putea să își cumpere liniștită o excursie plătită, care să fie mult mai confortabilă și mai odihnitoare. M-am amuzat ascultînd-o vorbind despre toate lucrurile astea, știind că maică-mii nu-i e teamă de nimic și că oamenii care presupun că ar prefera confortul unei vacanțe preplătite adrenalinei de a traversa de capul ei Asia într-un tren, cu opriri în orașe în care nimeni nu vorbște engleză și uneori n-ai nici măcar Internet care să te ajute să te orientezi, probabil că n-o cunosc prea bine.

0dsc01537 jpg jpeg

Nu cred că mi-a fost vreodată teamă în vreuna dintre călătoriile mele. M-au iritat agitația din Addis Abeba și un grup de motocicliști care, într-un sat din nordul Ghanei, ne au urmărit și la prima oprire ne-au încercuit și ne-au cerut bani pentru o atracție turistică închipuită. În Mongolia, un tren deraiat înaintea noastră, pe aceleași șine pe care urma și noi să alunecăm, ne-a catapultat direct în niște autobuze care traversau un deșert Gobi inundat și aproape complet lipsit de locuitori. Ne-am adaptat, fără prea multe ore de somn, cu rucsacurile grele și ude, și cu sentimentul că aia e și n-avem ce face – și nu ne-a fost frică.

Pentru mine, atunci cînd călătoresc singură, cea mai mare teamă pe care o am n-are legătură cu oamenii care mi ar putea face rău, cu malaria sau cu toxiinfecțiile alimentare. Cumva, de- a lungul timpului, în multe dimineți în care am tîrît trollere pe trotuarele unui orășel industrial din UK, singură cuc, încercînd să prind un avion care pleca la o oră neomenească, în multele nopți cînd am plecat singură din vreun bar sau club unde aveam de fotografiat cîte o trupă, în nopțile în care m-am strecurat singură, cu aparatul de fotografiat în spate, printre mulțimi înecate în alcool și droguri de pe la cîte un festival, încercînd să-mi găsesc cortul și sperînd că n-a vomitat cineva pe el, în lungile drumuri prin savanele africane sau prin stepa mongolă, fără semnal la telefon – în toate momentele astea am învățat să am grijă intuitiv de mine. Sau să identific corect oamenii în care pot să am încredere să aibă grijă de mine. Habar n-am și, cine știe, poate că data viitoare cînd plec la drum mi se va întîmpla ceva cumplit, și atunci tot Internetul va vui, așa cum s-a mai întîmplat, despre virtuțile unei existențe de bun-simț, sigure și potrivite cu statutul meu de femeie singură și vulnerabilă la răutățile lumii.

Dar frica mea nu e acolo. Parașutează-mă oriunde în lume și, cumva-cumva, o să ajung acasă. Iar unii oamenii văd curaj în felul ăsta al meu de a trăi, pe cînd alții văd inconștiență. Puțini înțeleg însă că adevărații monștri de care ar trebui să îți fie frică nu sînt pe drum. Sînt ăia pe care îi cari cu tine, pe care îi închizi în cameră atunci cînd tragi ușa după tine într-un hostel din Beijing și, între patru pereți cu un iz vag de mucegai, înconjurat de douăzeci de milioane de oameni, simți cum îți explodează pieptul, cum ți se taie respirația și paralizezi, ca o gazelă în savană atunci cînd simte privirea prădătorului ațintită asupra ei.

Acum, în privința numelor acestor monștri lumea nu se prea pune de acord, pentru că fiecare vede altceva proiectat pe pereții camerei de hotel în care aterizezi seara, după o zi plină de mirare și libertate. Eu îmi văd propria singurătate, ca pe o consecință directă a unor alegeri pe care le-am făcut din frică, nu din prea mult curaj, acum mult timp. Propria-mi neputință în fața lucrurilor pe care nu le pot controla. Iar sentimentul că aș fi putut face mai mult și că aș fi putut face mai bine sînt două fantome gemene care se amuză scoțîndu-mi fire albe noapte de noapte, indiferent că sînt într-un hotel de cinci stele din Varșovia sau într-o iurtă.

0dsc02820 jpg jpeg

E paradoxal cum pentru unii dintre noi e de o mie de ori mai înspăimîntător să deschidem ochii dimineața decît ideea de a traversa continente întregi cu rucsacul în spate, aiurea, cu ziua de azi în viitor și noaptea de ieri în trecut, și cam atît.

Și atunci auzi, ca pe niște voci enervante din reclame, toate sloganurile alea de self-empowerment. Fii neînfricat. Împinge-ți limitele. Ieși din zona ta de confort. Și te cuprinde rușinea. Uneori, la o masă cu prieteni sau necunoscuți, în mijlocul unei povești despre cum ai văzut pentru prima oară elefanții cum se adapă, ți se face rușine și te simți ca un impostor. Pentru că oricît de departe ai ajunge, oricîte țări și lumi ai vedea, la sfîrșitul zilei, cînd tragi ușa după tine, închizi în camera aia și limite, și monștri, și o zonă de confort care în exterior e cît Pămîntul de lată, iar în interior e doar pînă acolo unde pielea ta se face contact cu lumea. Atît de mică și atît de claustrofobică e, de fapt, existența ta.

Dacă te-ai gîndit vreodată să pleci în lume cu rucsacul în spate, fă-o. Nu-ți fie frică. Dacă ești responsabil și cu temele făcute, și înțelegi că nimeni nu te poate proteja mai bine decît o poți face tu însuți, the sky is the limit. Dar frica aia din tine, de tine și de tot ceea ce cari, ca pe un bagaj invizibil, cu tine, o să fie mereu acolo.

Și nu știu alții cum sînt, dar eu, deși n-am învățat s-o înfrunt, în zilele bune reușesc s-o ignor. La sfîrșitul unei zile lungi de călătorie, ajunsă într-un guest-house sau hostel, mă trîntesc pe un scaun de terasă, fac rost de ceva de mîncare și-mi deschid o bere. Și mă gîndesc doar la mîine. 

Ioana Epure este fotograf.

Foto: Ioana Epure

Cea mai bună parte din noi jpeg
Am cîntat Go West la Moscova
Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.
Zizi și neantul jpeg
Balonzaid
Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.
965 18 Adina jpeg
Pisicile și oamenii lor
Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.
965 19 Stela jpg
„Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire” – interviu cu Erwin KESSLER, directorul MARe/Muzeul de Artă Recentă –
Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire, o corvoadă culturală, din spectrul instruirii obligatorii.
p 20 WC jpg
Despre Marin Tarangul: cum începe lectura
Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Francisc și Clara
Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.
640px Bucharest city jpg
Zgomotul curățeniei
Dacă ne uităm în Planul de acțiune pentru aglomerarea București disponibil pe versiunea veche a site-ului Primăriei Municipiului București, observăm că măsurile sînt direcționate către zgomotul generat de traficul rutier, feroviar (tren, tramvai), aeroportuar și industrial.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O cercetătoare vorbește despre emoțiile animalelor și spune că cimpanzeii sînt capabili să se împace după ce au avut o dispută. Asta schimbă cu totul perspectiva asupra semenilor noștri care rămîn supărați ca văcarul pe sat.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.

Adevarul.ro

Dica
Dică se pregătește să plece de la FCSB. Becali a stabilit și primii jucători dați afară după umilința cu Silkeborg
FCSB s-a făcut de râs în Danemarca, 0-5 cu Silkeborg, în grupele Conference League. A fost primul succes al grupării daneze în cupele europene în ultimii 24 de ani.
Paul Vulcan. Foto: Daniel Guță
Natura sălbatică din munții Hunedoarei, sufocată de „satele de vacanță” construite după 1990 VIDEO
Șiruri de vile și case de vacanță ocupă locuri greu accesibile în trecut din munții Hunedoarei. Fenomenul a luat amploare după 1990 și a transformat radical zone unde turismul se rezuma la câte o cabană.
Mig 21 Fortele Aeriene Romane sursa roaf ro jpg
MApN: Nu kerosenul a blocat MiG-urile la sol
Ministerul Apărării Naționale a avut o primă reacție cu privire la scandalul kerosenului de proastă calitate din cauza căruia mai multe avioane militare s-ar fi stricat.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.