Evaziuni
Filmele care rulau pe bulevard, pe vremea lui Ceaușescu, erau, de cele mai multe ori, de aventuri. Filmele de aventuri de pe vremea aceea erau aproape cuminți, aș zice, comparativ cu cele de azi.
Totul se desfășura într-un ritm mult mai domol, deși, sînt sigură, pe atunci era considerat alert. Nici vorbă de atîtea și de atît de diferite efecte speciale, erau cîteva, dar cumva consacrate, cam știai la ce să te aștepți: protagoniștii se alergau, la un moment dat, urmăritor și urmărit, pe jos. Coborau și urcau scări, eventual rulante, săreau de pe o bandă pe alta, se urcau pe acoperișuri, ajungeau pe străduțe și în fundături și intrau prin bucătăria restaurantelor, ieșeau pe ușa din spate, se pierdeau prin mulțime, eventual prin diverse parade ocazionale ca să scape. Se mai urmăreau apoi frenetic cu mașinile. Și, în caz că se prindeau, urma cîte o scenă de bătaie, cu puțin box, puțin kung-fu, totul, de multe ori, pe marginea unui acoperiș sau pe vreun tren, în așa fel încît unul dintre protagoniști să fie mereu gata să se prăbușească.
Lucrurile erau simple și din punct de vedere moral, în general: bunii erau buni și răii erau răi, la modul cel mai simplu și direct. Dilemele morale erau minime, eram atît de siguri că schema care ni se oferă va funcționa, încît aproape că nu ne mai puneam probleme de nici un fel. Nici măcar cînd răii, la sfîrșit, erau de multe ori omorîți – ajunsese să ni se pară firesc. La fel de firesc cum mama vitregă era legată de coada calului și plimbată așa prin toată împărăția în poveștile copilăriei. Iubirea se dovedea și ea confortabilă: eroina era, de obicei, cea care trebuia salvată, frumoasă în sens clasic. Îl prefera întotdeauna pe eroul mai nonconformist, dar moral, în detrimentul răului mai bogat și mai așezat.
Era o lume simplă, ca-n basme aproape, pe care voiam s-o revăd mereu. Îmi doream ca, în timp ce-mi rodeam sandvișul adus de acasă (semințe n-am încercat) și-mi ridicam picioarele ca să mă feresc de șobolani, să știu că lumea e un loc simplu, bazat pe reguli uneori stupide, dar certe. Asta în opoziție mai curînd subconștientă cu lumea reală în care trăiam: cea a unei societăți absurde, totalitare, în care se-ntîmplau lucruri fără nici un sens, în care mințeai și erai duplicitar de mic.
Treptat, însă, mi-am format un alt tip de ideal eroic. Am învățat să apreciez altfel de eroi și eroine. Cred că filmele anilor ʼ90 m-au adus mai curînd pe calea asta. Dar se coceau în mine asemenea preferințe încă din anii ʼ80. Impulsionate de filmele de la Cinematecă din vremea aceea. Acolo chiar aveai ocazia să te formezi, să vezi toată istoria cinematografului și să ieși din schema reductivă a filmelor de pe bulevard. Fellini, Antonioni, Bergman, Truffaut, Tarkovski, Mihalkov, Wajda, Forman au fost doar cîțiva dintre regizorii care mi-au deschis mintea și simțurile la vîrsta adolescenței. Și care mi-au marcat definitiv modul în care privesc existența și ce-mi doresc de la ea. Care m-au învățat să gîndesc, să-mi pun întrebări, să am, măcar cît de cît, simțul umorului și al ironiei, să simt dedesubturile și subtilitățile situațiilor, să înțeleg ce e cu imaginația... Să am o idee ce-nseamnă bun gust și prost gust. Ce e un simbol și cum să-l interpretezi. Că important e să știi cîteva lucruri despre contextul în care a fost făcut un film, despre curentul căruia îi aparține, să ai măcar o brumă de cultură generală.
Școala bulevardului combinată cu cea a Cinematecii și cu cea Disney din copilărie mi-au îndreptat preferințele spre o anumită intrigă: cea de evaziune. Încă de pe vremea Cinematecii, unul dintre filmele mele preferate era Bonnie și Clyde (1967, Arthur Penn). Sigur, nu-mi plăcea în mod special că Faye Dunaway și Warren Beatty jefuiau bănci. Și cu atît mai puțin că omorau oameni. Dar mi se părea formidabil cum găsiseră ei o cale să scape din lumea lor strîmtă și să fugă într-una aparent mai mare. Să-și ia cîmpii. Să evadeze. Să se revolte împotriva tabuurilor.
Probabil că tot acest imaginar evazionist i se datorează lumii închise a României comuniste în care trăiam. În care singurele soluții posibile de schimbare a perspectivei, de eliberare, pînă la urmă erau cele legate de evadare. Erau excluse lupta dreaptă, revolta directă. Adică erau posibile, dar cu consecințe dezastruoase pe care trebuia să ți le asumi. Adolescentă fiind, nu-mi spuneam explicit toate aceste lucruri, dar le simțeam. Și de-asta îmi alegeam, instinctiv, filmele cu evadări. Din cele de la Cinematecă, preferatele mele erau filmele lui Antonioni, Aventura, Noaptea, Eclipsa și Deșertul roșu. Din cele ale „Tinerilor furioși”, Billy Liar (John Schlesinger, 1963), cu Julie Christie și Tom Courtenay. Iar din cele cu antiutopii și evaziuni la altă scală, era Fahrenheit 451, (François Truffaut, 1966), tot cu Julie Christie.
Abia după 1989 aveam să descopăr filmele evazioniste ale epocii mele, cele care mi-au devenit un soi de profesiuni de credință. Dar despre ele într-un articol viitor.
