Educație religioasă
În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul. Dar nu știam adevărata semnificație a sărbătorii. Educația mea religioasă era aproape egală cu zero pe atunci. Copilăria mea s-a desfășurat în România ceaușistă.
În familia noastră, pe atunci cel puțin, mai nimeni nu era religios. N-aș spune „credincios”, căci mama și bunica credeau, cum se zice, în felul lor. Dar bunicul meu, care era fiu de preot, nu credea. Cel puțin la nivel declarativ. Pentru că în practică era ceea ce azi s-ar numi „un bun creștin”: ajuta pe toată lumea și dădea – vine vorba, dar nu chiar – și cămașa de pe el. Dacă-l întrebai, însă, era ateu convins. La fel și tatăl meu. Care nu numai că ajunsese să trăiască aproaape ca un ascet, mulțumindu-se cu tot mai puțin și reducîndu-și la minimum contactele, chiar și vorbele, dar avea și un simț ieșit din comun al supranaturalului. Mitologia copilăriei mele e o dovadă a acestuia. La sfîrșitul vieții, păstrînd proporțiile, a trăit aproape ca un martir.
Dar asta nu însemna că era în vreun fel creștin practicant. Nu mergea la biserică sau mă ducea din motive estetice. Ca să văd cum arată și ce se-ntîmplă acolo. Mama credea în Dumnezeu, dar nu-mpărtășea credința ei cu mine. Nu țin minte să-mi fi vorbit vreodată despre asta. Bunica mea credea și ea, cu ea am mai mers la biserică să trec pe sub masă în Joia Mare, de pildă. Dar habar nu aveam de ce făceam asta, în afară de faptul că era destul de interesant, așteptam cu emoție să-mi vină rîndul și să nu ratez momentul, să nu-i încurc pe ceilalți din șirul care se formase la bisericuța noastră de pe Șoseaua Giurgiului, nu departe de Șura Mare. Bunica mea avea icoane pe pereții din camera ei de culcare, dintre care multe cu Maica Domnului. Știam cine e, dar numai atît. Simțeam că e ceva cu icoanele și cu crucile care le însoțeau, simțeam că sînt altfel și că toate contează, le respectam, în felul meu de copil, dar fără să știu ce și cum.
Prima brumă de educație religioasă a venit de la Oca, pe numele ei adevărat Elisabeta Roșca, mama nașei mele, care mi-a fost ca o a doua bunică (și despre care am mai scris). Ea venise din Cernăuți, avea origini poloneze și nemțești și era catolică. Locuia vizavi de bunicii mei și venea, cel puțin de cînd îmi amintesc eu, zilnic la ei. Apărea în bucătăria lor în fiecare dimineață și își beau cafeaua împreună. Bunicul meu făcea aceleași glume de-o viață cu ea, iar bunica mea îl apostrofa, în urma lor, mereu aproximativ la fel. Bărbatul Ocăi, Paul, murise în pușcăriile comuniste și ea trebuise să se angajeze muncitoare la Adesgo, fabrica din apropiere. Fata ei, Zoe, care-mi devenise mai tîrziu nașă, copilărise la bunicii mei, împreună cu mama și unchiul meu. Le fusese ca o soră.
Oca mă lua uneori la ea, în casa de vizavi. Bunica mea mereu era geloasă, mereu mă întreba la întoarcere ce-mi dăduse Oca să mănînc, cum făcuse carnea. Mîncarea era suprema probă și concurență. Mie-mi plăcea mult la Oca, pentru că era ca un loc misterios, diferit de familiarul meu. Deși era atît de aproape, era totuși altfel. Se schimbau întrucîtva regulile jocului. Mai întîi pentru că, așa cum am mai scris, Oca mă ducea uneori și la „Baba”, cuscra ei, o doamnă de familie, înțeleg, aristocrată sau ceva pe acolo, care plecase în străinătate și-i lăsase ei în grijă casa. Casa era într-o altă zonă, cea care, peste ani, avea să devină și a mea, dar evident că habar n-aveam pe atunci: zona Bd. Carol – Sf. Ștefan. Cînd ajungeam acolo, parcă treceam toate granițele și pășeam pe lumea cealaltă. Ceea ce într-un fel chiar așa a fost: pentru că nu doar „Baba” a emigrat în lumea „de dincolo”, ci, după ea, ca-n cîntecelul copilăriei, „The House that Jack Built”, și fiul ei Mircea, și nașa mea Zizi, care i-a devenit soție, și, după ea, Oca însăși.
Trecerea asta în lumi mai puțin previzibile făcea, cum spuneam, șederea la Oca mai palpitantă. Și la ea erau icoane, dar puțin diferite. Și acolo am făcut cunoștință cu alte personaje supranaturale: și anume cu îngerașii. Oca avea și așa ceva. Din tagma celor drăgălași, rubiconzi și, desigur, kitsch. Doar că pentru un copil de vîrstă preșcolară erau exact ce trebuia ca să-ți inducă un prim sentiment al sacrului, simplificînd, adecvat vîrstei. Miraculosul manifestat prin kitsch-ul drăgălaș se pare că a fost ce am putut duce pe atunci. Tot Oca m-a învățat „Înger, îngerașul meu”, cum s-o rostesc înainte de culcare și cum să mă-nchin. Cred că și bunica mea, Tincuța, făcuse niște încercări în sensul ăsta, dar Oca a fost mai eficientă. Nu știam mai multe decît de îngeraș și de un Dumnezeu atotputernic undeva, prin nori, dar pentru momentul respectiv mi-a fost de ajuns. Ceva din sentimentul sacrului și din cel al miraculosului s-a lipit și de mine. Ajutată fiind și de povestea moralizatoare cu Cristinel pe care Oca mi-o spunea înainte de culcare, pe care nu mi-o mai amintesc, dar știu că ideea era că acest băiețel era răsplătit – cum altfel? – pentru faptele lui bune.
Nici de la Oca n-am aflat exact ce se întîmplă de Paști. Dar măcar a pregătit terenul.
