Virtual heritage

Recent, la Casa Mincu din Bucureşti (Sediul OAR) a avut loc prezentarea finală a rezultatelor proiectului ReSITUS, pe care un foarte complicat consorţiu l-a elaborat, dar voi scurta lucrurile spunînd că Alexandru Nancu, directorul Fundaţiei HAR, l-a coordonat. Proiectul, care a durat trei ani, îşi propune să testeze metodele contemporane de investigaţie optică a stării unui obiect. Dacă, de pildă, avem a restaura un monument, trebuie să ştim cum stăm. Imediateţea stării de fapt a clădirii de restaurat ne este redată de o asemenea tomografie a realităţii. Competenţa mea tehnică privitoare la modul efectiv în care se constituie replica virtuală a monumentelor scanate este minoră. Am însă un avantaj faţă de colegii mei mai tineri: am fost expus la tema VH încă din 1993, cînd am ajuns la unul dintre cele mai importante locuri de cercetare în domeniu, cel de la Cincinnati, Ohio. Anii care au urmat, precum şi revenirea succesivă acolo în 1999 şi 2004 mi-au permis să urmăresc îndeaproape activitatea unuia dintre promotorii acestei tehnici de restaurare virtuală, profesorul meu John E. Hancock. El a reconstituit, astfel, siturile arheologice, parţial dispărute definitiv în agricultură sau noua urbanitate americană, ale indienilor Hopewell. Ce face, mai exact, VH? 1. Reconstituie şi restituie, în realitate virtuală (VR), acele situri arheologice şi/sau monumente, fie intacte, fie aflate în stare avansată de degradare sau chiar dispărute. O asemenea restituire are o gamă largă de potenţiali clienţi. La o extremă, cea mai comercială, turismul: una este să vezi, ca profan, ruinele de la Micene şi alta este ca, înainte sau după vizitarea realităţii reale - ca să zic aşa - să poţi parcurge în realitate virtuală o propunere de restaurare a sitului sau a clădirii vizate, aşa cum era la momentul edificării prime, secunde, terţe. La cealaltă extremă, este evident că destinaţia VH cea mai sofisticată este chiar cercetarea. 2. VH ne îngăduie încă un lucru extraordinar: experimentul în restaurare, în sensul în care, în funcţie de felurite criterii, se pot propune nu o singură ipostază restauratoare edificată, ci oricîte - virtuale. Nu intru acum în toate subtilităţile colegilor arheologi. Dar am dat exemplul Troiei, unul dintre subiectele de VH care erau în lucru la Cincinnati. Se ştie că există un număr succesiv de straturi, de ipostaze ale oraşului: de Troi, fie-mi iertat barbarismul. Să ne imaginăm un astfel de şantier. Ce însemnează restaurarea Troiei IV sau V. Evident, cele două oraşe nu sînt în întregime diferite. Cel anterior a folosit, ca şi cele de dinaintea sa, drept cariere de piatră pentru noul oraş. Şi atunci, cînd restaurăm, cum decidem dacă o coloană, o sculptură sau orice altă piesă reciclată este a Troiei IV sau V? Coloanele templelor păgîne, aduse deliberat, în semn de supunere, din toate colţurile noului imperiu creştin, pentru a susţine cupola Sfintei Sofii, aparţin, la o restaurare severă, cui? Templelor de la care au fost sustrase sau Sfintei Sofii sau procesului istoric care a condus de la templele respective? Indecidabil, poate, va fi răspunsul potrivit aici. John Hancock lucra pentru turism, dar nu în dimensiunea lui comercială. El a pregătit materialul de VH pentru parcurile naţionale care protejează relicvele civilizaţiei Hopewell. Contemporană cu Iisus, e o civilizaţie dispărută şi ciudată. Nimeni nu ştie ce erau, cu siguranţă nu indieni şi, mai cu seamă, de ce au dispărut complet. Cunoşteau suficientă astronomie sacră, pentru a-şi orienta altarele şi cetăţile după lună şi după ciclurile multianuale ale acesteia ori după echinocţii. Coloniştii europeni le-au arat gorganele, le-au şters urmele. Unele au mai rămas pe sub terenuri de golf, pe sub cîte o şcoală. În orice caz, studiile profesorului Hancock introduc vizitatorii parcurilor în civilizaţia aceasta şi o fac în moduri care pun în valoare şi calităţile, dar şi problemele VH. În funcţie de interpretare, calităţile şi defectele s-ar putea chiar confunda. Multiplicitatea restaurărilor propuse de VH poate complica o decizie de restaurare reală. Dar, cu siguranţă, a lua o decizie alegînd dintre multiple variante este mai înţelept decît a aplica o formulă sau alta, dintre cîte sînt pe piaţă. În loc de formule, potenţialităţi. Dar caracterul multiplu al VH mai face un lucru: poate chiar reprima restaurarea reală; căci, iată, ce rost mai are să facem investiţii în sit sau în clădire, dacă ne putem plimba prin VH ca şi cînd am face-o prin chiar locul acela îndepărtat, inaccesibil sau dărîmat? Şi, mai departe: o imagine ultrafidelă a unui obiect scanat introduce imediateţea Cu alte cuvinte, rezultatul virtual al unui obiect măsurat astfel dă imaginea la momentul tzero, al scanării, iar nu modelarea sa în timp. Excesul de fidelitate fizică este ponderat de durata extrem de scurtă a valabilităţii măsurătorii. Dacă acurateţea este miza, ea durează foarte puţin. O măsurătoare la fel de fidelă, peste un interval de timp oarecare, diferă dramatic de precedenta, căci timpul schimbă geometriile, descompune materia. Ca şi în cazul paradoxului cu privire la indeterminarea concomitentă a poziţiei pe traiectorie şi a vitezei electronilor pe orbită, excesul de acurateţe al VH este sabotat de chiar premisele sale temporale, căci edificarea, precum şi opusul acesteia sînt procese, iar nu instantanee. Marmura este un proces, nu un obiect - scria Lee Smolin într-o carte de cosmologie cuantică tradusă şi în română. Casele sînt procese, şi nu toate procesele asociate închipuirii caselor sînt realizabile: multe, ne dovedeşte VH, sînt - doar - virtual(izabil)e. Or, proiectul de cercetare al echipei ReSITUS conduse de Alexandru Nancu ne atrage atenţia asupra cîtorva monumente (Turnul Bărăţiei din Cîmpulung Muscel, biserica rupestră de la Corbii de Piatră), ca aplicaţii ale cercetării sale. Dar, pe de altă parte, ReSITUS ne atrage aminte asupra următoarelor probleme grave ale monumentelor din România: cîte sînt de salvat, fie şi măcar virtual, prin intermediul VH şi, vai, cît de puţin se vorbeşte şi se predă despre VH şi despre tehnicile asociate restaurărilor contemporane, pe de o parte, dar cît de multă vorbărie epatată şi, dimpotrivă, cîtă lipsă de profesionalism este în presă atunci cînd se vorbeşte despre mediul edificat, mai cu seamă cel de odinioară...