Versete problematice
Istoricul Peter Brown spunea undeva, în Cultul sfinţilor din Antichitatea tîrzie, că o societate are ereziile care i se potrivesc. Dacă luăm sensul iniţial, grec, al „ereziei” (alegere, tendinţă deosebită faţă de poziţia comună, eventual extremă), diagnosticul se confirmă şi azi în ce priveşte manifestările religiosului. Anii ’60-’70 ai secolului trecut au fost dominaţi de explozia libertăţilor, succesul societăţii de consum, atracţia Orientului, individualism accentuat. A apărut atunci fenomenul „religiei à la carte” (Françoise Champion), au fost la modă eclectismul în reţeta religioasă personală, improvizaţiile sincretice pe care individul sau grupul restrîns şi le pregăteau după gustul şi căutarea proprii. De la sfîrşitul secolului trecut încoace, izbitoare sînt extremismele religioase. Ele însoţesc, cu tivul lor de violenţă, globalizarea, întîlnirea nemijlocită între mentalităţi premoderne şi cea a modernităţii tîrzii, identităţile confuze, dezorientate care conduc, mai nou, la succesul teoriilor conspiraţioniste, la creşterea antiliberalismului.
De o parte, religiozitate difuză, moale, privată. De cealaltă parte, religiozitate crispată, contondentă, brutal normativă, urmărind să se impună ansamblului social. Mişcări extremiste de sorginte musulmană se întrec în acte barbare, înrobesc societăţi sub o lege islamică interpretată în stil penitenciar. Recentul atentat asupra scriitorului Salman Rushdie readuce în atenţia publică fundamentalismul iranian. Fenomen cu atît mai îngrijorător cu cît regimul din Iran – totalitarism impus pe bază religioasă – e foarte colegial faţă de regimul Putin – totalitarism naţionalist, care îşi anexează limbajul religios.
Ameninţarea sub care se află de mai bine de treizeci de ani Salman Rushdie, autorul anglo-indian al romanului Versetele satanice, e cunoscută. În 1989, ayatollah-ul Khomeini, aflat în uşoară scădere de autoritate, face, compensator, un gest extremist spectaculos: pronunţă o fatwa care incită la execuţia autorului cărţii, socotită blasfemiatoare pentru islam. Responsabilii politici din ţările arabe sunnite se semidistanţează de gest, pe care îl percep drept încercare a regimului iranian de a cîştiga hegemonia în lumea musulmană. Ei declară că autorul şi cartea sînt condamnabile, dar nu la moarte, ci la judecată şi nepublicare. În schimb, mase fanatizate demonstrează incendiar, din Pakistan pînă în Anglia, împotriva autorului şi a cărţii. Traducători ai volumului sînt atacaţi, asasinaţi. Atunci, ca şi acum, scriitori şi oameni de cultură din Occident, inclusiv de origine musulmană, alături de cîţiva imami, îşi declară sprijinul faţă de autor, exponent – cu riscul vieţii – al libertăţii de expresie.
De unde porneşte acuza de blasfemie, incitarea la execuţie, oribila fatwa? De la tratarea neconvenţională, parodică a Profetului şi de la titlul cărţii. „Versetele satanice” – aşa numite de orientalistul William Muir – sînt menţionate în tradiţia musulmană de persoane cu autoritate, printre care Tabarî (839-973), comentator foarte respectat ai Coranului. Cînd, la Mecca, i-a fost revelată sura Stelele, Profetul se afla în faţa unor adepţi ai politeismului pre-islamic. În cursul recitării revelaţiei, el a pomenit trei divinităţi feminine, cinstite în acel spaţiu religios. Înainte de versetul care le elimină calitatea în raport cu unicitatea lui Dumnezeu, Iblis (Diavolul) i-a strecurat versetele în care ele sînt totuşi declarate „zeităţi ilustre”. Mesagerul revelaţiei, arhanghelul Gabriel, îi cere Profetului să recite din nou sura, îi indică inserţia condamnabilă, iar Muhammad suprimă cu evlavie înfricoşată versetele în cauză.
Episodul sugerează faptul că între receptorul uman al revelaţiei şi majestatea ei transcendentă se pot insinua fisuri, că pot exista lucruri de limpezit în formularea revelaţiei la nivel uman. Că înţelegerea umană a mesajului cere efort, cercetare orientată spre Sursa care l-a oferit. Ceea ce consemnează Tabarî, alături de alţi comentatori, sugerează posibilitatea de a greşi, dar şi de a te rectifica în raport cu mesajul divin. De aici decurge îndreptăţirea omului de a sonda Textul, chiar cu riscuri spirituale şi hermeneutice. În fond, versetele politeiste – recunoscute de Profet drept eronate – sînt un fundal de contrast pentru afirmarea şi mai apăsată a unicităţii divine. Sînt un element de „negativitate”, care incită la judecată, strădanie cognitivă.
Pentru conservatori şi extremişti, însă, orice abordare nonconformistă a mesajului, orice reflecţie abătută de la doctrina oficială înseamnă ofensă, atac, blasfemie la adresa credinţei. Ba, pentru combatanţii anti-Rushdie, cazul lui e parte dintr-un complot mondial împotriva islamului, condus bineînţeles de SUA, e o campanie menită să stîrnească islamofobie. Asta da inventivitate interpretativă!
Pentru fundamentalişti, Profetul nu poate fi suspus greşelii. E recitator al unui Text perfect, iniţiator al unei Tradiţii sacralizate. Text şi Tradiţie de interpretat şi de impus la nivel literal. Fără întrebări, sub ameninţarea unor ucigaşe fatawa. Relatările din presă privind recentul atentat au menţionat faptul că autorităţile religioase, cu excepţia celor iraniene, nu s-au pronunţat asupra titlului cărţii. Au tăcut stingherite, aflate într-un impas. Un grup egiptean intitulat „Oamenii Coranului”, combătut de oficialii religioşi, explica dilema în care se află responsabilii musulmani: dacă recunosc existenţa versetelor în cauză, pot fi condamnaţi pentru apostazie; dacă o resping, sînt în primejdie de moarte fiindcă nu respectă tradiţia care le consemnează (cf. Dominique Avon, Le Monde, 20.08.2022).
Cît despre cartea în sine, ea recurge într-adevăr la tonuri care contrariază, care rănesc sensibilitatea religioasă. De altfel, în 1989, Rushdie şi-a cerut iertare pentru „suferinţa pricinuită unui foarte mare număr de practicanţi sinceri”. Dar romanul dă roată condiţiei unui om în care identitatea adîncă s-a tulburat, pusă în criză între un mediu religios tradiţional devenit inexpresiv şi modurile mentale proprii modernităţii tîrzii. E o dibuire trudnică, în care credinţa nu e respinsă, ci aşteaptă/speră să fie revitalizată. „E povestea”, spune Rushdie, „unui eu în mod dureros divizat... eroul şi-a pierdut credinţa, fiind sfîşiat între o imensă nevoie de a crede şi noua lui incapacitate de a o face. Romanul vorbeşte despre căutarea completitudinii” („De bonne foi”, Libération, 8.02.1990). Altundeva, el îşi cere iertare pentru „ideea fantastă de a participa la lupta pentru modernizarea gîndirii musulmane”, dar refuză „să se lase pradă disperării”.
Aşa stînd lucrurile, cartea pune, într-un stil care poate stîrni reticenţe şi critici, o problemă efectivă, aspru existenţială. Şi trimite implicit la o problemă actuală a islamului: anume a nu se lăsa timorat de regula penitenciară a fundamentalismului extremist, a-şi dovedi creativitatea, puterea de a-şi înnoi reflecţia asupra mesajului divin care i s-a încredinţat, trecînd adevărul lui în noi forme de gîndire, într-un nou context socio-cultural.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
