"Un nou minister al adevărului?"

Ca reacţie la articolul meu despre războiul din Liban ("Contratimp", din nr. 129 al Dilemei vechi), un cititor al revistei mi-a trimis un text plin de indignare. Mă acuza că trec cu indiferenţă pe lîngă morţile şi suferinţele pricinuite de atacurile israeliene în rîndul civililor libanezi, că nu denunţ intervenţia militară a Israelului în Liban ca pe o monstruozitate. "Nu-mi pot opri un sentiment de ruşine citind articolul Ťcreştinei» Anca Manolescu, aşa cum nu-mi pot opri revolta cu care asist la incuviinţarea tacită, acoperită cu sofisme, pe care Occidentul o acordă distrugerii sistematice a unui stat mai slab de către unul mai puternic", scrie dl M. Stanciu din Bucureşti. Domnule M. Stanciu, nu cred că din articolul meu era absentă compasiunea faţă de civilii libanezi aflaţi sub nenorocirile războiului (dar ea era însoţită de acelaşi sentiment faţă de civilii israelieni ucişi ori ameninţaţi de rachetele Hezbollah). Sînt dezolată, exasperată de mulţimea victimelor civile şi a distrugerilor pe care atacurile israeliene le provoacă în Liban, culminînd cu bombardamentul de la Cana. Dar asta nu din pricină că sînt creştină (cu sau fără ghilimele), ci pentru că sînt om. Cred că, pe deasupra, acest mod de luptă brut, de bombardare masivă, întins distrugătoare, deserveşte mai mult decît serveşte scopurile intervenţiei. În loc să obţină o brumă de consens local pentru dezarmarea Hezbollah-ului şi securizarea Israelului, el stîrneşte adversitatea populaţiei din regiune şi reîncarcă, în ochii multora, Hezbollah-ul cu o nemeritată, falsă legitimitate. Dar nu cred că responsabilitatea pentru acest conflict revine numai Israelului. Hezbollah are, cu vîrf şi îndesat, responsabilitate pentru acest conflict. Statul libanez îşi are şi el partea lui de responsabilitate. Înainte de război, Hezbollah juca, revoltător, cinic şi provocator, pe două fronturi. Lua parte la viaţa politică democratică a Libanului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, îşi păstra poziţia, mereu ameninţătoare, de stat în stat. Refuza să îşi dezarmeze combatanţii folosiţi ca "argument" în politică internă, lansaţi permanent contra Israelului, împotriva căruia radicalizează populaţia. Însă dvs. consideraţi că, în Orientul apropiat, "problema într-adevăr de bază" este "ocupaţia israeliană a Palestinei". Refuzaţi, oare, ca şi Hezbollah, dreptul la existenţă statului Israel? Nu pot fi de acord cu dvs. în această privinţă, aşa cum nu e de acord nici comunitatea internaţională, exceptînd formaţiunile ori statele cu regimuri islamice fundamentaliste. Descrieţi Hezbollah ca pe o organizaţie de "partizani". Ce partizani sînt aceia care au membri în Parlament şi miniştri în Guvern, care, la şase ani după retragerea Israelului din Liban, continuă să se antreneze în tabere de luptă şi să primească masiv arme din Iran? Ce partizani sînt aceia care tîrăsc o ţară întreagă în război? Israelul s-a simţit pe drept cuvînt ameninţat de întărirea şi înarmarea continuă a Hezbollah-ului în sudul ţării, de atacurile lui. S-a simţit exasperat de faptul că, după şase ani, statul libanez, slab, nu e în stare să îşi controleze teritoriul sudic şi să impună Hezbollah-ului abandonarea condiţiei de organizaţie paramilitară, agresiv anti-israeliană. Statul libanez condamnă invazia, morţii civili, distrugerile; dar, de partea lui, el nu şi-a îndeplinit rolul în prevenirea crizei. Masacrele şi exodul populaţiei civile cad doar în cîrca modului israelian de a duce războiul? Ce spuneţi despre faptul că "partizanii" Hezbollah îşi au bazele în aşezările civile ori în preajma lor, populaţia fiind astfel păstrată ca un soi de ecran uman între cele două tabere? Statul evreu a pornit intervenţia armată pentru a-şi proteja cetăţenii. Statul libanez nu a fost în stare să şi-i protejeze pe ai săi de pericolul constituit de Hezbollah, iar cel din urmă - stat în stat - nu organizează evacuarea civililor şiiţi. Îmi spuneţi în scrisoarea dvs. că nu ţin seama, cu obiectivitate, de "FAPTE", în descrierea conflictului, dar că "asta e problema" mea "şi problema celor care vor să instituie un nou minister al adevărului în lume (degeaba, pentru că cealaltă jumătate a globului vede faptele aşa cum sînt, nu aşa cum sînt descrise). Ceea ce este însă de neiertat este absenţa totală a măcar unei răbufniri de milă, dacă nu de revoltă la masacrarea unei populaţii şi la distrugerea premeditată a unei ţări întregi. Ştiind că veniţi din Polul Plus Ťmi-e ruşine că sînt creştin», dna Manolescu". Dle Stanciu, sînt uimită de dualismul fără şovăieli cu care judecaţi lucrurile, de siguranţa cu care împărţiţi lumea (lumea întreagă) în tabere: una, sumbru mistificatoare, ar încerca "să instituie un nou minister al adevărului în lume"; cealaltă ar beneficia, suveran, de o impecabilă clarviziune. În prima ar intra probabil, alături de mine, Israelul, SUA şi Occidentul în genere. În a doua, Iranul, Siria, Hezbollah, cu poporul libanez anexat, Hamas, cu poporul palestinian anexat, şi cei ce gîndesc ca dvs. Dle Stanciu, viziunea dvs. mi se pare că ţine de o binecunoscută ideologie, pigmentată cu elemente mitice. Doar Dumnezeu, la sfîrşitul lumii, va opera marea discriminare. El are răbdare să ne aştepte, pe fiecare, pînă atunci. Nu i-o luaţi înainte! În ce mă priveşte, nu am scris vreodată un rînd cu pretenţia că dispun de adevăr şi că pot să-l impun celorlalţi. Mi-am spus şi eu părerea, cu cîtă competenţă, cultură şi judecată puteam mobiliza. De altfel Dilema (veche şi nouă) este o revistă insurgentă împotriva maniheismelor şi a clişeelor de tot soiul; nu mi-ar fi tolerat o asemenea pretenţie. Ceea ce este chinuitor în conflictul din Liban, alături de nenorocirile populaţiei civile şi de distrugeri, este faptul că acest conflict ţine de un ghem îmbătrînit şi, pe moment, inextricabil, de adversităţi mereu alimentate, de responsabilităţi neasumate, de dreptăţi parţiale care se cred absolute, de logici indiferente unele faţă de altele. Scriu acest text luni, 31 iulie, a doua zi după bombardamentele de la Cana cînd, în faţa reacţiei internaţionale faţă de uciderea celor 50 de civili, Israelul a oprit pentru două zile atacurile aviatice, ca să permită desfăşurarea unei anchete, evacuarea populaţiei, funcţionarea cordoanelor umanitare. Să sperăm că actorii imediaţi ai conflictului (fiecare cu responsabilitatea lui) vor fi destul de sătui de violenţă şi vor pune în curînd capăt luptei. Să sperăm că actorii internaţionali vor fi în stare să instaleze în sudul Libanului o forţă armată cu adevărat capabilă să împiedice înflorirea Hezbollah-ului şi să securizeze graniţa dintre state. Cît despre "ruşinea" dvs. că sînteţi creştin, dle Stanciu, pricinuită de ce am scris eu la pagina "...Din polul plus", am a vă spune două lucruri. Întîi, că în nici un caz nu "vin din polul plus". Încerc doar să mă orientez, pe cît îmi stă în putinţă, cu conştiinţa eşecurilor, a limitelor mele şi printr-o neîncetată aproximare, spre el: aşa cum e de aşteptat, cred, să facă un om religios, oricare i-ar fi religia. Apoi, că nu mi se pare legitimă poziţia oamenilor, a organizaţiilor, ideologiilor care împart lucrurile în alb-negru, în tabere, obligatoriu omogene fiecare. Ei au pretenţia să îi facă temele lui Dumnezeu, să le rezolve mult mai sumar, mai agresiv, mai "partizan" decît intenţionează El. Mi se pare că toţi aceştia îi uzurpă dreptul la judecata ultimă, scutindu-se pe ei înşişi de efortul de a privi realist diversitatea încurcată a lumii.