Un filosof al ireductibilului*

 Sînt foarte puțini oamenii pentru care intensitatea reflecției se conjugă cu asceza comunicării. Pentru aceștia, în spațiul gîndirii pure şi al exigenţelor sale supreme se află sursa unei bucurii inalienabile şi totodată a marilor decizii de caracter. Neîndoielnic, Constantin Micu Stavila (1914-2003) făcea parte dintre ei. Cu perseverență, în condiții de prigoană, el a construit în tăcere, refuzînd, după ieșirea din închisoare, soluțiile de adaptare ale regimului comunist, o filosofie ca mărturie și probă a capacității gîndirii de a învinge vremurile. Nu știam prea multe despre Constantin Micu Stavila pînă la întîlnirea cu regretatul profesor Ștefan Delureanu și cu soția sa, care mi-au prezentat manuscrisul unei cărți-testament și m-au îndemnat să scriu despre ea. Între 1942 și 1946 publicase nu puține lucrări de teorie a cunoașterii şi a culturii, iar după emigrarea în Franța a avut o semnificativă activitate culturală, inclusiv ca voce a exilului, fără să poată oferi însă opera pe care o cizelase lăuntric de decenii.

Cartea care avea să apară în 2006 sub titlul Descoperirea vieții personale este o construcție ambiţioasă, structurată amplu, după normele filosofiei universitare de inspiraţie germană, cu scopul de a restaura filosofia în finalitatea sa spirituală şi de a remedia efectele „complicităţii generale a tuturor erorilor istoriei“ (p. 14), care au condus la regres intelectual, atrofierea vocației transcendenței, pierderea discernămîntului, aservirea omului modern faţă de muncă, depersonalizare, domnia utilitarismului şi instaurarea politicii urii. În cuprinsul ei sînt pasaje al căror patos – ecou al experienței istorice a autorului – sparge tiparele unui discurs impersonal. Constantin Micu Stavila întocmește un rechizitoriu al „civilizației tehnice“ şi oferă un diagnostic al condiției umane supuse derapajelor modernității: „ruină mentală“, „vid lăuntric“ şi „spectru al negaţiei“. Descoperirea vieții personale se constituie ca un răspuns la criza manifestată prin sterilitatea spirituală a civilizaţiei occidentale, așa cum o percepea autorul în acei ani, şi depersonalizarea opresivă practicată de regimurile totalitare. Din genealogia acestei crize, schițată în capitolul introductiv, se desprinde ideea rupturii treptate, dar decisive, a viziunii științifice asupra lumii de exigenţele conştiinţei, ceea ce a determinat, în interiorul filosofiei, „abdicarea în faţa pretenţiilor ştiinţei“ şi renunţarea la „valoarea metafizică a raţiunii“ (p. 17).

În dialog şi tensiune critică cu întreaga istorie a filosofiei, Constantin Micu Stavila propune o ştiinţă a individualului al cărei demers central constă în atenţia acordată „existenţialităţii originare“ şi ireductibilităţii fenomenelor vieţii – ea însăşi fiind „un eveniment incomparabil în ordinea naturii“, manifestare unică a libertăţii. Unei ştiinţe „extensive şi cantitative“ a generalului i se opune, uneori într-o pledoarie cu accente dramatice (ca în monologul „amăgitorului consilier al ştiinţei mortale a generalului“, p. 38), o comprehensiune a individualului, o cunoaştere care nu exclude misterul şi nu reduce necunoscutul la seria cunoscutelor, ci reflectează smerit, dar infinit mai curajos asupra irepetabilului. Căci „pentru a cunoaşte lucrurile în mod adecvat în individualitatea lor e nevoie de un incomparabil mai mare efort de gîndire şi o mai înaltă morală intelectuală decît reducţia lor globală la formule şi reţete generale“ (p. 39).

Sînt pagini în această carte-testament unde regăsim tonul gîndirii lui Gabriel Marcel despre distincţia dintre existență și obiectivitate sau despre diferența dintre problemă şi mister ontologic. Centrală rămîne analiza relației dintre individualitate şi iubire, prin care se definește identitatea necontradictorie și creatoare a persoanei – teză aflată în consonanță cu filosofia personalistă, dar și cu fenomenologia de expresie franceză. Fiind cel mai complex act al existenţei şi totodată al cunoaşterii (p. 120), iubirea oferă acces la dinamica ireductibilă a vieţii personale, în descrierea căreia pasiunea pentru metafizică se întîlnește, la Constantin Micu Stavila, cu elanul credinței. 

* Text revizuit al prefeței la Constantin Micu Stavila, Descoperirea vieții personale, Paideia, 2006.