Un album-studiu al bisericilor transilvane

Îmbinarea între text şi imagine, atunci cînd nu e simplă ilustrare, cînd între cele două există distanţă stilistică, poate fi în diverse moduri expresivă. Un caz izbutit, în această privinţă, e importantul volum – sau album-studiu – Mănăstiri şi biserici din Transilvania. Secolele XIII-XVIII, Bucureşti, 2020, un proiect conceput şi coordonat de Părintele Iustin Marchiş, cu texte de cercetătorii Ana Dumitran, Daniel Dumitran, Ciprian Firea, Mihaela-Sanda Salontai şi fotografii de Daniel Mihail Constantinescu.

Între text şi imagine poate exista, de pildă, o tensiune ironică. Un discurs prea liniar, pledînd abundent pentru o teză, lipsit de întrebări şi nuanţe, poate fi „comentat” de o imagine care să-l pună, tacit, în chestiune. Prin analogii tematice, tratate în alt registru stilistic decît cel al textului, imaginea îl avertizează pe cititorul-privitor că e cazul să aibă o anumită distanţă critică atunci cînd citeşte. Procedeul e fertil. Dar se întîmplă cîteodată să exagereze şi să-şi rateze ţinta. Dacă textul e frumos şi consistent în sine, iar imaginea însoţitoare e parodică, nu mai e vorba despre un cîştig de luciditate, e o inadecvare care poate stînjeni lectura onestă.

Albumul-studiu privitor la bisericile transilvane are un alt tip de asociere între imagine şi text. Nici tensiune între cele două, nici simplu paralelism documentar, nici analiză pe imagine. Textul are soliditatea şi precizia discursului de specialitate: Ana şi Daniel Dumitran, cercetători în istoria religioasă şi relaţiile interconfesionale din Transilvania, se referă la arhitectura şi pictura secolelor XVII-XVIII, Ciprian Firea, specializat în arta medievală şi premodernă din Europa Centrală, tratează pictura secolelor XIII-XVI, iar Mihaela-Sanda Salontai, cu formaţie de istoric şi istoric de artă, cu experienţă în studiul patrimoniului transilvan, se ocupă de arhitectura secolelor XIII-XVI. Discursul lor cuprinde descrieri morfologice, stilistice, istorice ale monumentelor, date privind istoria comunităţilor care le-au ridicat, le-au folosit, le-au transformat, iar pe unele (mici nave de lemn) le-au mutat într-o nouă comunitate. Se adaugă consideraţii privind conservarea, restaurarea sau, dimpotrivă, neglijenţa ori abandonul în cazul unor fragile biserici al căror farmec rar nu mai află astăzi destulă sensibilitate religioasă şi estetică.

Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor. Imaginile celebrează, în schimb, frumuseţea, detaliul expresiv, simbolul bine întrupat, poetica teologală. Arată patina timpului pe bolţi şi filigrane de piatră medievale, pe picturi care, prin rafinament savant ori hieratism fraged, îţi taie, unele, suflarea. Nu voi menţiona bisericile şi mînăstirile inventariate. Sînt atît de multe încît volumul, masiv, nu a putut acoperi decît o parte a spaţiului transilvan: Alba, Hunedoara, Sălaj, Cluj. Un al doilea volum va fi dedicat celeilalte părţi. Într-o recentă prezentare a volumului, Bogdan Tătaru-Cazaban a evocat deja, cu sensibilitate, o mulţime dintre ele.

Notez doar, exaltat de imagini, farmecul aşezării în peisaj a bisericilor de la Cojocani, Galda de Jos, Viştea ori Bretea mureşană. De asemenea, geometria dinţată a crucilor care încununează iconostasul de la Alun. Sau uimitorul altar de la Calna: masă zdravănă de lemn cu formă graţioasă de potir eucharistic. Un foarte bogat teritoriu de artă sacră ne e oferit astfel. Prin calitatea lor, imaginile pregătesc ochiul, atenţia, sensibilitatea călătorului pentru o materie căreia, fără acest volum, nu i-ar percepe, poate, bogăţia, diversitatea, calitatea stilistică. Poate nici prezenţa.

A parcurge volumul înseamnă să ai în faţă, mereu alăturate, dimensiunea de rigoare şi dimensiunea de graţie, amîndouă proprii unei vieţi religioase consistente şi obiectelor izbutite ale artei sacre. Treci mereu de la atenţia faţă de informaţie şi studiu la înţelegerea prin minunare.

Ar mai fi de spus cîteva lucruri. În primul rînd, că volumul are o deliberată atitudine ecumenică. Inventariază lăcaşe de cult ortodoxe, greco-catolice, catolice, reformate ale regiunilor parcurse, cu istoria lor atent documentată. Afli, de pildă, că anumite biserici din zona Densuşului au fost folosite alternativ-colegial de ortodocşi şi reformaţi în secolele XVI-XVIII, că familii nobiliare trecute la calvinism au susţinut pe domeniile lor dezvoltarea unor mînăstiri ortodoxe. Afli, la nivelul istoriei din teren, redate fără presupoziţii ideologice, ceva din notele vieţii religioase în ţinuturi ale diversităţii confesionale şi etnice.

Apoi: în introducere, Părintele Iustin Marchiş evocă anumite evenimente de experienţă personală, de contact cu vibraţia spirituală, cu ospitalitatea şi devotamentul celor care poartă grija sanctuarelor investigate. „Călătoria noastră pe teren nu a fost doar o documentare, ci a fost într-o mare măsură o experienţă a cunoaşterii şi a întîlnirii celuilalt”, spune el. E ca un „ton antropologic” iniţial, care dă discret, dar tenace, sens întregului volum. Acesta poate fi pregătire pentru un parcurs cultural, pentru un drum al credinţei care include ca de la sine înţeleasă dimensiunea estetică, pentru o ieşire în deschisul întîlnirii.

În sfîrşit, sînt de notat ritmul izbutit al îmbinării între text şi imagine, aşezarea discret inventivă a referinţelor bibliografice, eleganţa editării, care fac din volum un obiect ales: acestea datorate monahiei Atanasia Văetişi, cu formaţie, ea însăşi, în istoria artei.

Aşa fiind, volumul dă, mi se pare, un exemplu de asumare modernă, actuală, productivă a tradiţiei creştine. Modernă pentru că pune la lucru fertilitatea atitudinii ecumenice. Modernă pentru că recurge la studiul obiectiv al terenului religios. Modernă pentru că insistă pe grija pentru patrimoniu. Modernă pentru că se construieşte pe tema artei sacre drept expresie teologală, drept frumuseţe a adevărului spiritual. În timpurile premoderne, îmbinarea între acest adevăr şi frumuseţe ţinea de atmosfera vremii, de ethos-ul comunitar. Chiar dacă nu toate produsele artei sacre aveau aceeaşi calitate, credinţa nu era redusă la sentimentalism, iar arta nu era predată kitsch-ului. Astăzi e necesar ca cele două dimensiuni – substanţă a credinţei şi expresie artistică – să fie reaşezate, cu îmbinarea lor funcţională, în atenţia publicului. Asumare modernă, în sfîrşit, pentru că pune cultura drept parte importantă a vieţii de credinţă (un capitol al volumului e dedicat muzeelor transilvane, de toate confesiunile, care găzduiesc excepţionale icoane şi piese de artă sacră).

Tradiţia nu e un trecut. E un depozit de experienţă, care poate ajuta ca mintea şi gustul să se formeze pentru viaţa spiritului. Dar efortul formării, căutarea, creativitatea au loc în prezentul fiecărei conştiinţe, al fiecărei vieţi.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.