„Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos“

Publicat în Dilema Veche nr. 835 din 20 - 26 februarie 2020
„Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos“ jpeg

De două ori repetă Sfîntul Apostol Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, această idee paradoxală. Prima oară (I Corinteni 6, 12) pentru a le spune corintienilor că trupul este templul lui Dumnezeu și că trebuie să-și trateze trupul în vederea acestui statut al său, adică pentru ca Dumnezeu să locuiască în ei, așa cum locuia odinioară în Templul din Ierusalim, și că lasă la latitudinea lor să hotărască dacă un trup maltratat prin desfrîu mai este apt să fie templu. A doua oară (I Corinteni 10, 23) pentru a le spune că nu contează ceea ce mănîncă atîta timp cît ceea ce mănîncă nu este o provocare fățișă la adresa conștiinței lor. O religie fără tabuuri? E un nonsens! Sau un tabu al cărui cenzor este doar propria conștiință? Evident că nu este un tabu. Rolul tabuului este comunitar, acela de a trasa acele limite care trebuie respectate de întreaga comunitate, fiindcă ele asigură supraviețuirea comunității, de fapt funcționarea comunității ca un întreg, ca o ființă vie.

Distincția operată de Apostolul Pavel pune fățiș problema dacă învățătura lui Iisus din Nazaret poate fi înțeleasă ca o religie. În definiția religiei, trei elemente distinctive trebuie să fie prezente: mitologie, ritual, tabuuri, adică reguli de interacțiune între membrii comunității consfințite de o divinitate. Mitologia spune istoria divinității sau a divinităților implicate în sau responsabile de fondarea unei cetăți/unui popor și care se află la originile unui sistem cultural (ritual + tabuuri). Mitul fixează începutul exemplar al grupului uman, intermediat de zeul și/sau eroul fondator divinizat.

Fără ritual nu există homo religiosus, după cum ne-a arătat Mircea Eliade, fiindcă ritualul este mecanismul prin care scurgerea existenței terestre este smulsă din profanul absurd și ridicată la nivel divin prin identificare cu gesturile fondatoare, cu începuturile ființei comunitare. Profanul este o amenințare pentru viața lui homo religiosus, de aceea cele mai banale și instinctuale clipe ale vieții (hrana, reproducerea) trebuie sacralizate. În cele din urmă vin tabuurile sau prescripțiile religioase (interdicții sau condiționări). Acestea stau la baza relațiilor dintre membrii grupului uman și reglementează ansamblul aspectelor vieții. René Girard ne-a arătat că scopul acestora este inhibarea violenței intraspecie.

Raportat la aceste trei aspecte, creștinismul este deficitar. În primul rînd că nu prea are mitologie, poveste a divinității. Divinitatea invizibilă a Vechiului Testament este foarte greu de perceput. Moise o percepe într-un foc ciudat care nu mistuie (rugul aprins) sau într-un nor pe muntele Sinai, proorocul Ilie percepe divinitatea într-o adiere de vînt. Divinitatea biblică nu este prezentată în sfera ei proprie, existența ei dezvăluindu-se în principal în forul interior al persoanei. Divinitatea este o voce interioară. O istorie a divinității nu se înfiripă decît prin umanizare/întrupare. Abia prin Iisus din Nazaret se spune aparent o istorie a divinității, pe care am putea-o asimila metamorfozelor divine din religia greco-romană, dar de fapt divinitatea nu se lasă văzută din exterior, ci este și în acest caz o revelație interioară a unor martori aleși. Totul se reduce la întrebarea repetată a lui Iisus: voi cine credeți că sînt? Voi nu vreți să vă îndepărtați de mine, așa cum fac cei care sînt dezamăgiți că nu văd ceea ce se așteaptă ei să vadă? Divinitatea lui Iisus nu devine perceptibilă decît pornind de la revelația interioară a privitorului. Aceasta fiind la rîndul ei un proces gradual. Deci putem spune că nu avem mitologie nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Avem o istorie a oamenilor teofori, dar este în mod cît se poate de clar o istorie a oamenilor.

În al doilea rînd, singurul ritual propriu-zis creștin este euharistia. Ce este euharistia: amintirea jertfei pe cruce, prin repetarea gesturilor rituale anticipatorii ale divinității umanizate în Iisus Hristos. Tot restul e rugăciune, adică voce interioară. La orice sărbătoare se repetă același ritual unic: liturghia. Idealul creștin nu este o societate sacralizată prin ritual, ci un individ eliberat de societate. Eliberat fiind el de ceea ce-i oferă societatea, dezvoltă capacitatea de a percepe interior divinitatea.

În al treilea rînd, cel privitor la sistemul de interdicții, deja în Vechiul Testament există o listă scurtă a tabuurilor, cele zece porunci. În Noul Testament, cele zece se reduc la două: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei 22, 37-40).

Din cele trei aspecte discutate ale religiei, două privesc societatea: ritualul și tabuul. De fapt, de multe ori și primul aspect, cel mitologic, este tot legat de comunitatea religioasă, fiindcă mitul povestește începutul cetății sau al poporului, criza fondatoare, primul conflict interuman și modul cum a fost el rezolvat, spre exemplu printr-o jertfă umană, accidentală sau nu. Spre exemplu, cum l-a omorît Romulus pe Remus.

Structura aceasta mitologico-ritualo-normativă își asigură funcționarea printr-un rege-preot-judecător. În dezvoltarea unei societăți, funcțiile se pot distribui între mai multe persoane, dar originile cauzale comune ale acestei puteri nu se pierd.

Dintre toate speciile animale, omul este singura în stare de o violență atît de încrîncenată încît devine autodistructivă a grupului și, potențial, a întregii specii. Ultimele două războaie mondiale și regimurile totalitare care au urmat au demonstrat această observație, care provine atît de la etologi, precum Konrad Lorenz, cît și de la etnologi/antropologi precum René Girard. Acesta din urmă și-a construit întreaga teorie antropologică în jurul ideii că „religia“ este echivalentul hormonului de inhibare a violenței de la animale. Religia operează această inhibare în trei pași. Întîi focalizează violența asupra unui unic individ sau a unui grup minoritar din societate: este „victima“ care urmează să absoarbă potențialul de violență a societății, într-un act de imolare colectivă. Al doilea pas constă în păstrarea memoriei victimei și mitologizarea ei. Al treilea pas este repetarea simbolică a jertfei, care dă naștere ritualului. Cel mai tare se teme o „religie“ de dezvăluirea acestui mecanism. De aceea acțiunea cea mai agresivă este împotriva celor care înțeleg și dezvăluie acest mecanism. Sînt cei care afirmă că victimele sînt inocente. Iisus din Nazaret observă că pe profeți i-au omorît gestionarii sacrului (rege-preot-judecător), iar apoi le-au construit morminte din evlavie. Același discurs l-a ținut și arhidiaconul Ștefan, dezvăluind că în mod repetat au denaturat revelația divină (profetul Isaia este citat chiar de Iisus: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţînd învăţături ce sînt porunci ale oamenilor“) și Ștefan cade victimă unui linșaj spontan.

Dar dacă nu este o religie, ce este învățătura lui Iisus din Nazaret? Iisus răspunde în felul următor fariseului celui evlavios care îl întreabă ce să facă pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu, să se elibereze de ceea ce-l definește ca parte a ființei sociale: avere, putere, statut, să vină și să-i urmeze Lui. Dar cine este El găsim într-un răspuns către Toma: Eu sînt Calea, Adevărul și Viața.

Să ne întoarcem la citatul din Apostolul Pavel, a cărui lectură este prevăzută la începutul Triodului. Nu este contrariant ca tocmai la începutul celei mai complexe prescripții rutalice din cultul creștin, Postul mare, să fie citit acest fragment? „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Matei 15, 11). Nu, fiindcă postul nu este o prescripție ritualică, nu este o condiție a mîntuirii, nu este nimic în sine, ci dorința individuală, liberă și discretă, de a participa la nunta Fiului de Împărat (Matei 22, 1-15), la care toți cei de pe drumuri și de la răspîntii au fost invitați. Ce este atunci postul? Poate haina de nuntă?

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Momentul de glorie în care România a fost pe locul 2 în lume la Olimpiadă, după SUA. De ce a sfidat Ceauşescu Rusia
La Olimpiada  de vară din 1984, din Los Angeles, România a adus acasă 53 de medalii, situându-se pe locul 2 în lume, după SUA. Participarea la evenimentul sportiv a reprezentat o sfidare la adresa Rusiei, care a făcut presiune asupra lui Ceauşescu pentru a boicota evenimentul. Argumentul care l-a convins pe dictator, pe lângă cei 120.000 de dolari primiţi pentru participare, a avut legătură cu contextul economic din ţară.
image
Câmpurile morţii de sub mall-urile din Ploieşti. Descoperire făcută de arheologi
Extinderea municipiului Ploieşti spre comunele Blejoi sau Aricheştii Rahtivani a scos la iveală un veritabil câmp al morţii, care ascunde deopotrivă comori unice, vechi de mii de ani, dar şi informaţii relevante despre o civilizaţie demult apusă.
image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.