Spre o teologie laică (2)
Sub impactul protestantismului, teologia a fost secularizată într-un sens şi mai profund. În diferite feluri, aceasta a încurajat sacralizarea lumii, chiar a „vieţii de zi cu zi“. Munca omului in hoc seculo nu mai era percepută doar ca o pregătire pentru viaţa viitoare; ea şi-a dobîndit propria valoare religioasă prin aceea că, dacă este bine înfăptuită, sporeşte gloria lui Dumnezeu. La fel se întîmplă cu studiul lumii acesteia, întrucît revelează ingeniozitatea creatorului. Lumea nu era nici ea privită ca un stadiu trecător. Ea a devenit în şi de la sine, aşa cum atestă într-adevăr Scripturile, „foarte bună“ (Gen. 1: 31), dacă nu de-a dreptul sacră. Lumea s-a transformat în templul lui Dumnezeu, iar laicii în preoţii ei.
În sfîrşit, barierele care separă diferitele discipline ştiinţifice erau fundamentale în programul peripatetic de cunoaştere sistematică. În cadrul tradiţiei aristotelice şi scolastice, era interzis transplantul de metode şi modele dintr-un domeniu de cunoaştere într-altul, întrucît ducea la eroare de categorie. Acest ordin era în bun acord cu realitatea socială a universităţilor medievale, separînd teologia de filozofie spre beneficiul ambelor; dar ea s-a erodat considerabil începînd cu secolul al XIV-lea, cînd consideraţii de ordin matematic au început să fie introduse masiv în fizică şi chiar în etică şi teologie. Ceea ce pentru Aristotel fusese un păcat metodologic a devenit, în secolul al XVII-lea, o virtute recomandată. De atunci am fost îndemnaţi să transpunem modele din matematică în fizică şi din fizică în psihologie sau în teoria socială. S-a născut astfel idealul unui sistem al întregii noastre cunoaşteri întemeiat pe o metodă unică. (…)
Răspunsul catolic la secularizarea divinului restabilea arareori fina balanţă medievală dintre filozofie şi teologie. Dimpotrivă, ori de cîte ori se invocau argumente sceptice sau fideiste în vederea subminării încrederii în raţiunea pură, înţelegerea medievală a teologiei ca efort raţional (chiar pornind de la premise inaccesibile prin lumen naturale) era de asemenea subminată.
„Apologia lui Raymond Sebund“ de Montaigne este un excelent exemplu al acestor tendinţe potrivnice – apărarea domeniului rezervat teologului, concomitent cu (împotriva voinţei acestuia) secularizarea chestiunilor de teologie. Pretenţiile exagerate ale lui Sebund în ceea ce priveşte evidenţa teologiei naturale (titlul acesta a fost dat cărţii ulterior) au fost condamnate de Biserică. Montaigne credea că ar putea să apere şi mai eficient Biserica dacă ar distruge (aşa cum a făcut mai tîrziu Hume) concepţia potrivit căreia există un nucleu înnăscut şi evident de adevăruri teologice. Omul, în nici un fel superior emoţional sau intelectual fiarelor, are nevoie de o sursă supranaturală de călăuzire chiar în treburile lumeşti de fiecare zi. La Sebund, teologia naturală are în cel mai bun caz o valoare relativă: ea poate servi uneori polemicilor. Singura demonstraţie plauzibilă a veridicităţii creştinismului, elaborată pe larg de Montaigne, provine mai curînd din domeniul iraţionalului decît din cel al raţionalului, putînd fi numită demonstraţie etnografică: „M-am mirat adesea să văd, la mare depărtare în spaţiu şi în timp, coincidenţa unui număr mare de opinii populare fabuloase şi a unor obiceiuri şi credinţe primitive care, oricum le-am privi, nu par să aibă legătură cu raţiunea noastră comună” – ca, de pildă, circumcizia, crucea ca simbol sacru, legendele despre omenirea primordială, păcatul originar sau despre potop.“ (…)
Cu toate acestea, Montaigne a fost în sine un laic. Mai mult, s-a alăturat fără să vrea îndemnului lui Sebund de abolire a liniei de demarcaţie dintre cunoaşterea naturală şi cea supranaturală – deşi intenţiile lui au fost contrare. Pe toată durata secolului următor, zelul depus pentru apărarea autorităţii doctrinare a Bisericii a creat argumente critice mai periculoase decît ţinta pe care o vizau.
Richard Simon a promovat exegeza biblică pentru a respinge pretenţia conform căreia Biblia poate fi înţeleasă prin ea însăşi, sine glossa. Jean Astruc, dorind să apere (contra lui Spinoza) paternitatea lui Moise în ceea ce priveşte Pentateuhul, a inventat cel mai distructiv instrument al criticii biblice de pînă atunci: distincţia filologică între diferitele documente originale din care a fost alcătuit textul masoretic de Moise, cum credea el, sau de alţii ulterior (cum credem astăzi). Cît de fatale erau pentru teologie asemenea ajutoare în comparaţie cu duşmanii ei!
Şi totuşi, dacă n-ar fi fost expusă acestor pericole precum şi altora, teologia n-ar fi contribuit niciodată, în măsura în care a făcut-o, la ştiinţele şi literele secolului al XVII-lea.
(fragment din Teologie și imaginația științifică. Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea, de Amos Funkenstein, traducere de W. Fotescu, Humanitas, 1998)
Foto: wikimedia commons
