Spre o teologie laică (1)

O nouă şi originală abordare a problemelor legate de divinitate, un fel de teologie laică, a apărut în secolele XVI şi XVII, cînd a avut parte de o scurtă perioadă de înflorire. Era laică întrucît a fost concepută de laici pentru laici. Galileo şi Descartes, Leibniz şi Newton, Hobbes şi Vico, sau nu au fost deloc clerici, sau titlurile dobîndite de ei în teologie nu au fost înalte. Fără a fi teologi profesionişti, tratau totuşi pe larg chestiunile teologice. Teologia lor era laică şi în sensul orientării către lume, ad seculum. Noile ştiinţe şi erudiţia făceau, credeau ei, ca modalităţile tradiţionale de a teologiza să fie depăşite; o bună parte din teologii de profesie erau de acord cu ei în această privinţă. Niciodată înainte sau după aceea n-au mai fost privite ştiinţa, filozofia şi teologia ca aproape una şi aceeaşi ocupaţie. Ce-i drept, teologii laici nu alcătuiau decît rareori tratate sistematice de teologie pentru uzul facultăţilor de profil; unii, catolicii în special, pretindeau că nu se implică în chestiuni de doctrină sacră; se ocupau în schimb  de majoritatea subiectelor teologice clasice – Dumnezeu, Treimea, spirite, demoni, mîntuire, euharistia. Discuţiile lor ţineau de teologie în măsura în care nu se limitau la cele cîteva adevăruri pe care „lumina naturală“ a raţiunii le poate stabili fără ajutorul revelaţiei – existenţa lui Dumnezeu, poate, sau nemurirea sufletului. Teologia laică a fost mult mai mult decît o simplă theologia naturalis. Leibniz, teolog laic prin excelenţă, plănuia un studiu cuprinzător şi plin de înţelegere despre „demonstraţiile catolice“ ale dogmelor. El nu era doar laic, ci şi protestant. Secularizarea teologiei – chiar accepţiunea primară, cea mai simplă, a termenului, şi anume că discuţiile teologice erau purtate de laici – constituie un fapt de o importanţă socială şi culturală fundamentală. (…)

În timpul secolului al XIII-lea, teologia a devenit atît o disciplină distinctă, cît şi o profesie ocrotită, ceea ce nu fusese cazul înainte. Anterior secolelor XII şi XIII, termenul „teologie“ era ambiguu; prin el se înţelegeau atît cuvintele lui Dumnezeu (Scripturile), cît şi cuvintele despre Dumnezeu sau, altfel spus, orice fel de discurs legat de problemele divine. Curînd după începuturile sistematizării, teologia a fost instituită în universităţile aflate în formare ca profesie ocrotită. Era, de fapt, dublu protejată de incursiunile laicilor. În general vorbind, toate ştiinţele, cu excepţia medicinei şi uneori a dreptului, erau predate de clerici, călugări sau laici. Dar hirotonisirea şi chiar dreptul de a preda artele (filozofia) nu erau de ajuns pentru a preda teologia, adică pentru a începe cu prelegeri despre Cartea de sentinţe a lui Petrus Lombardus fără a fi dobîndit un titlu corespunzător. Chiar dacă filozofii medievali nu puteau evita discuţiile pe tema divinităţii, aveau grijă să nu dea numele de teologie acelor adevăruri despre Dumnezeu şi ceruri accesibile doar raţiunii. Este semnificativ faptul că, spre deosebire de tradiţia clasică, ei ocoleau termenul theologia naturalis, fiind atenţi să nu-i desemneze drept „teologi“ pe vechii filozofi păgîni, chiar dacă admirau monoteismul acestora ca pe o preparatio evangelica. (…)

Primul cordon de protecţie din jurul teologiei s-a erodat lent, aproape imperceptibil, în secolul al XVI-lea, cînd tot mai multe discipline din universităţi au încetat să fie predate de clerici. Iar universitatea n-a rămas nici ea singurul centru de cercetare şi comunicare ştiinţifică: curţi princiare, academii şi tipografii au devenit locuri de întîlnire şi surse de susţinere. Numărul în creştere al laicilor instruiţi, ca public cititor, ca autori şi ca profesori, era menit să ducă la înmulţirea cazurilor de violare a domeniului teologiei; cazul lui Galilei n-a fost unicul, ci doar cel mai scandalos.

Al doilea cordon de protecţie din jurul teologiei ca profesie s-a erodat simultan cu amploarea luată de mişcările religioase din Evul Mediu tîrziu, prăbuşindu-se odată cu răspîndirea protestantismului. Cît priveşte autoritatea Sfintei Biserici, Augustin afirma odată că, fără imboldul ei, n-ar crede nici în Sfintele Scripturi. Contrapretenţia Reformei – sola scriptura, sola gratia, sola fide – asigură cunoaşterea lui Dumnezeu şi accesul la el fără medierea vreunei ierarhii preoţeşti. Protestanţii erau încurajaţi în diverse feluri să citească pe cont propriu Scripturile şi să-şi fie propriii oficianţi în rugăciune. În numeroase părţi ale Europei, teologia a ajuns „secularizată“ în sensul originar al cuvîntului: însuşită de laici.

(fragment din Teologie și imaginația științifică. Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea, de Amos Funkenstein, traducere de W. Fotescu, Humanitas, 1998)

Foto: wikimedia commons