Simbolul dezafectat
Recitind cînd un articol, cînd un altul din volumul în care Teodor Baconsky şi-a reunit contribuţiile din "Turn înclinat", urmărind scînteierile cu care pretutindeni stilul slujeşte credincios ideii, am consimţit din plin judecăţii pe care, cu clarviziune şi tranşante nuanţe, autorul o face, în articolul "Transformări", asupra unui mod, de mult marcă academic înregistrată, de a studia istoria şi de a face antropologie. E vorba de maniera propusă de Şcoala Analelor, bogat valorificată de istoria mentalităţilor şi de antropologia istorică. Ea urmăreşte să obţină tabloul exhaustiv, întregul "sistem nervos" al unei microteme. Articulînd metodic mase impozante de tuşe mici, ea despoaie documentele de serie, scrutează anecdoticul prelevat de pretutindeni, gestul cel mai familiar, pe-jumătate-spusul jurnalului personal sau al interogatoriului, şi ne pune în faţă structura, decodată la firul ierbii individuale, a unei reprezentări colective. Beneficiile acestei maniere de studiu sînt (pot fi) captivante, mari. Constaţi cum e pus la lucru simbolul în metabolismul imediat perceptibil al unei comunităţi, cum prinde simbolul carne particulară, cum universalitatea lui primeşte chip expresiv într-un context foarte precis. Poţi lua urma ideii cînd ea se oglindeşte în cutele nenetezite ale unei chora foarte locale. La începutul Jurnalului său filozofic, Constantin Noica nota: "Fiecare om e o idee. Şi-ţi place să vezi care e gestul ideii, care e vocea ei. Cum surîde ea". Antropologia culturală are, în fond, această ambiţie, de a surprinde tonul, surîsul ideii, inflexiunile ei concrete în fiinţa şi în gesturile indivizilor situaţi în lume, în comunitate. Cînd îşi aplică metoda asupra omului complet - în toată verticala nivelurilor lui, cuplate la transcendenţă - antropologia culturală devine corelatul, necesar, al metafizicii. Căci o salvează pe cea din urmă de la o fantomatică abstracţiune; dă mărturie că speculaţiile ei au corp, că realităţile ultime lucrează în corpul universului uman. Cîteva opţiuni de principiu împiedică totuşi, nu arareori, antropologia culturală să joace acest rol. În primul rînd opţiunea "sociologizantă": jocul sensurilor, al căutării şi al descifrării lor e dintru început limitat la domeniul societăţii şi al individului social. Studiul investighează fabrica de reprezentări prin care grupul social şi membrii lui îşi asigură funcţionarea, reglajele, catastrofele, identitatea. Tot restul nivelurilor de realitate şi de sens sînt luate în seamă doar ca "emanaţii, "construcţii" şi "re-construcţii" ale omului-în-societate, ale omului-pentru-societate. Orizontul strict fixat al cercetării decide dintru început soarta sensului, îl face să recadă, scurt, asupra celui care l-a fabricat. Derivată, pe linie egalitară, de aici, a doua opţiune constă în alinierea pe acelaşi plan a tuturor utilizărilor şi intenţiilor care actualizează (sau inventează şi reinventează) simbolul. Articularea pe verticală a conţinuturilor studiate e privită cu mefienţă, iar utilizarea ierarhiei drept categorie metodologică e respinsă sub suspiciunea de neobiectivitate. Louis Dumont - al cărui Eseu asupra individualismului a fost publicat de Teodor Baconsky în 1996, pe cînd era director al Editurii Ansatasia - pomeneşte de cîteva ori ce puţin succes a avut în lumea academică încercarea sa de a propune categoria ierarhiei, ca noţiune fundamentală pentru studiul societăţilor tradiţionale, şi viziunea unui homo hierarchicus. Preferate sînt orizontul indefinit extins şi scrutat, dar calitativ omogen, închis, al cercetării, iar, înlăuntrul lui, planeitatea lecturii şi a explicării datelor. Ceea ce ajunge să ofere imaginea antropologică a unor actori care nu mai sfîrşesc - cum spunea Teodor Baconsky - "să producă o perpetuă - şi gratuită industrie - simbolică", efect pe care cu îndreptăţire îl califica drept "viclenie epistemologică" proprie acestei maniere de studiu. În asemenea condiţii, practicarea antropologiei culturale nu îşi mai onorează în sens tare idealul comparativist. Nu mai conduce, aşa cum propunea Louis Dumont, la compararea concepţiei asupra realului, proprie culturilor tradiţionale, cu cea proprie culturii moderne - spre beneficiul cunoaşterii în oglindă a amîndurora -, ci la binecunoscutul "modernocentrism". Simbolul însuşi e redus, în aceste condiţii, la varianta lui plană, secularizată, circulînd, ca pe o şină de tramvai, dus-întors, între societate şi individ. Or, pe noţiunea de simbol se întemeiază "sistemul nervos" al semnificaţiilor în domeniile studiate de antropologie şi de istoria mentalităţilor, iar el e conatural, în culturile tradiţionale, cu categoria ierarhiei. Căci simbolul realizează şi exprimă corespondenţele între nivelurile realului, vibraţiile concordante care animă scara planurilor de existenţă şi o pun în acord cu Autorul lor. Simbolul - s-a spus - este "inteligenţa cosmosului", modul cosmosului de a reflecta raţionalitatea transcendentă care l-a organizat. În varianta lui tradiţională, simbolul serveşte la cuplarea micorcosmosului uman cu întregul ierarhizat al realului, pînă la realul ultim. În varianta lui secularizată, simbolul serveşte la autoreprezentarea societăţii şi a individului-în-societate, adică la raportul cu ei înşişi al actorilor sociali. A-l studia numai din a doua perspectivă revine la a dezafecta aproape simbolul. În orizont tradiţional, simbolul slujeşte desigur ordinii sociale şi politice, îi furnizează din plin reprezentări, dar are această funcţie numai întrucît societatea este, ea însăşi, un reflex al ordinii superioare, principiale. Funcţia orizontală a simbolului are eficacitate numai întrucît el e înţeles ca vector care, trecînd prin ierarhia tuturor planurilor de existenţă, indică absolutul, se înfige în realul absolut. Această orientare e decisivă, ea dă autoritate şi eficacitate simbolului. O antropologie aş zice "calitativă" pune accentul, cînd e vorba de contexte nesecularizate, pe acest caracter al simbolului, al înţelegerii şi practicării lui. Ananda Coomaraswamy, interpret al doctrinelor şi al artei tradiţionale, lungă vreme conservator la Museum of Fine Arts din Boston, spunea că, pentru ca omul contemporan să înţeleagă condiţia obiectului de artă sacră, nu abordarea estetică e calea potrivită, cît cea antropologică. Atunci cînd e calitativă, antropologia dă seamă de întregul omului şi, ca atare, îi înfăţişează obiectele, uneltele, zidirile drept produse în care funcţia utilitară e subsumată celei simbolice, e derivată din cea din urmă. Dar e vorba de simbol în calitatea lui de traseu al corespondenţelor pe verticală. E vorba - spunea A.K. Coomaraswamy ("Why exhibit works of art?", în Christian and Oriental Philospophy of Art) - de obiecte orientate metafizic, produse de oameni orientaţi metafizic. Antropologia riscă să nu îşi acopere denumirea dacă, trasînd harta sensurilor omului, o reduce la domeniul omului-pentru/în-societate. Se spune că antropologia îşi găseşte materialele cele mai consistente atunci cînd studiază "marginile" unui fenomen, acolo unde reprezentările se fac şi se desfac, trec în opusul lor, se reconfigurează. Nu ar fi potrivit atunci ca tocmai marginea domeniului menţionat să fie cercetată şi străbătută de cercetare, ca un prag peste care simbolul însuşi ne antrenează, nu ca o incintă pe care cercetătorul o închide?
