Setea de absolut
Christian Chabanis: Domnule Thibon, cred că, pentru a înțelege mărturia dumneavoastră așa cum s-a afirmat ea timp de – în curînd – patruzeci de ani și pentru a risipi, poate, cîteva neînțelegeri care o înconjoară, trebuie să pornim din centru pentru a lumina mai apoi marginile gîndirii dumneavoastră, ca de exemplu problemele politice și sociale. Spuneți undeva că numai ,,infinitul dă cheia măsurii”. Ce este acest infinit sau acest absolut, sau acest element esențial care, așa cum afirmați în altă parte și pe același ton, e mai viu în interiorul dumneavoastră decît dumneavoastră înșivă?
Gustave Thibon: Mai viu în interiorul meu decît mine însumi: asta e mai mult decît evident. Aș spune chiar că e atît de viu în mine, încît adesea, în fața acestui absolut, aproape că mi-e rușine de a fi eu însumi și de a nu fi decît eu însumi. Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj. Dacă-mi este permis să vă reamintesc o întîmplare, îl voi evoca pe acel tînăr care m-a abordat la sfîrșitul unei conferințe, m-a prins de reverul hainei și m-a întrebat cu îndrăzneala caracteristică acestei vîrste: ,,Domnule, tot ce ne-ați spus e foarte frumos, dar în ce măsură trăiți cu adevărat toate aceste lucruri?”. La care i-am răspuns: ,,Nu vă faceți nici o iluzie, într-o mică măsură, dar suficient pentru a nu fi mîndru de tot restul!”. Aș vrea, mai exact, ca această mărturie să nu se degradeze prin intermediul meu. Este sigur faptul că problema lui Dumnezeu se află nu numai în centrul gîndirii mele, ci și al sufletului meu. Mă grăbesc să vă spun însă că, în ceea ce privește experiența divinului, nu sînt deloc înclinat către confidențe, și aceasta cu atît mai puțin cu cît în acest domeniu confidențele nu înseamnă nimic, deoarece ele țin de ceea ce nu poate fi revelat. Dar, așa nedemn cum sînt, ceea ce nu poate fi pus la îndoială este că mi s-a întîmplat să am această experiență, adică să fi fost luminat de o revelație care – sînt sigur de asta – nu venea din mine însumi, căci fusesem invadat de o chemare, de o puritate, de o plenitudine care depășeau cu mult ceea ce puteam gîndi, concepe și simți. Aceste stări sufletești care durează foarte puțin, dar care te marchează pentru tot restul vieții, nu pot fi supuse nici unei judecăți. Cred că sensul vieții constă în a rămîne fidel acestei lumini întrevăzute într-un mod atît de efemer, dar care reprezintă o vizită a Eternului în timp. Setea de esențial, setea de absolut care caracterizează demersul gîndirii mele – și nu numai demersul gîndirii mele, ci și al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut și necondiționat, care să nu fie măsurat de timp, de spațiu și de vicisitudinile acestei vieți.
– Ați fost dintotdeauna preocupat de această problemă sau a intrat ea într-un moment anume în viața dumneavoastră? Ați fost dintotdeauna torturat într-un anumit fel – pentru a relua termenul unui alt scriitor – de problema lui Dumnezeu, torturat de Dumnezeu însuși, pentru că Dumnezeu depășește cu mult toate întrebările ce se pot pune despre El?
– Torturat? Nu cred. Problema aceasta mi s-a pus într-o anumită perioadă a vieții mele. În copilărie, am avut acele stări de extaz pe care le pot trăi, de exemplu, cei ce se împărtășesc pentru prima oară. În această privință, nu pot emite nici o judecată: poate că ele au reprezentat experiența cea mai bună pe care am avut-o. Dar, oricît de frumoasă va fi fost ea, nu mi-a lăsat amintiri foarte exacte. Am fost un copil credincios, apoi am încetat brusc orice practică religioasă și m-am ocupat destul de puțin de lucrurile divine. Pentru a mă lega din nou de lumea spirituală, nu-mi mai rămăsese decît firul conducător al poeziei.
(fragment din Gustave Thibon, Setea de absolut. Convorbiri cu Christian Chabanis, traducere si prefață de Aurelian Crăiuțu, Editura Spandugino, colecția Interior intimo meo, 2022)
