Sala Timpul, Muzeul Ţăranului Român
Pe masa ce domină centrul sălii Timpul sînt expuse mai multe perne mici, brodate de mînă. August, cu Sfînta Marie Mare, o pernă brodată cu legume, fructe, soare mult. Noiembrie, cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Filipii de iarnă. Kitsch-ul unor obiecte mărunte, neînsemnate (brăduţi de plastic şi cabane de lemn minuscule gen "Suvenir de la Sovata", lebădă de plastic) este pus la treabă şi integrat în curgerea frumoasă a timpului sărbătorilor. De altfel, aceasta este una dintre marile întrebări deschise cu care este provocat vizitatorul acestei săli pas comme les autres din MŢR: kitsch-ul este o invenţie a modernilor, a citadinilor însetaţi de confort mic burghez? Lumea lor, a ţăranilor, cea care mai există acum doar la muzeu, cum reuşea oare de îmblînzea firesc kitsch-ul, fie el şi sub forma unor lebede de plastic aduse de la tîrgul Moşilor? Transcriu citatele de pe pereţi pe un carnet mototolit din rucsac, la lumina slabă din interiorul acestei săli mici, boltite, ciudate. Ce am fi noi fără sărbători? Din ce să se tragă puterea noastră? ş...ţ Faci o casă şi se trece, faci o haină şi se trece, toate se trec. În cealaltă lume lucrurile stau mult, nu se trec. E într-un fel mereu. ş...ţ Există mai multe feluri de timp: super-timpul sărbătorii, tic-tac-ul timpului cotidian, non-timpul penitenciarelor, suspendarea timpului în momente de trecere, timpul memoriei, ieşirea din timp. Dar poate cea mai bună definiţie a sărbătorii este dată de rîndurile de mai jos, ce duc cu gîndul spre anii copilăriei şi spre calendarele ortodoxe lipite pe pereţii bucătăriei bunicilor şi aromele inegalabile ce veneau de acolo, în opoziţie cu non-sărbătorile rituale ce le-au luat locul, numite vacanţe. Anul cu sărbători - ca un şirag de mărgele, albe şi negre, mici şi mari. Unele miros a sarmale şi a friptură de miel. Anul fără sărbători este făcut din scame. Există şi grămăjoare de scame roz ce înseamnă vacanţă. La baza zidului acestei camere cei care au conceput-o au pictat un fel de frescă, asemănătoare cu cele din bisericile ortodoxe. Fructe, mulţi struguri, păsări, pocale, oameni de zăpadă. Totul suprapus pe patru straturi de culoare, asemănătoare cu patru straturi de memorie. Albastru la bază, galben, roşu şi verde. Tot aici sînt pictaţi mai mulţi lupi şi lupani. Guri deschise, coada în vînt, urlet îngheţat. Tabloul general este extrem de cinetic, aproape că induce un sentiment de teamă şi frică. Este vorba de filipii de iarnă - îmi spune supraveghetoarea sălii - cei care protejau gospodăriile ţărăneşti iarna de atacurile lupilor. Lupii albi şi negri mişcîndu-se haotic pe acel perete par a devora un timp de care nimeni nu mai are nevoie. În micuţa sală întunecoasă a timpului şi a poveştilor intră Clara şi Eliza, două fetiţe cu vîrsta de trei şi şase ani. Extrem de drăgălaşe, îmbrăcate luxos şi cu gust, însoţite de un tată grijuliu de circa treizeci de ani, genul bancher branché sau director de agenţie de publicitate. O întreb pe Eliza la ce se gîndeşte ea cînd vede lupii aceia negri mişcîndu-se pe perete. Răspunsul nu se lasă aşteptat: "Lupii vor să atachezeâ lumea şi să o mănînce". Tăticul cel branşat la modă şi grijuliu părăseşte sala împreună cu cele două fetiţe spunîndu-le cu delicateţe cum se conjugă verbul "a ataca". În spaţiul de demarcaţie între partea dedicată timpului sărbătorilor şi timpul istoric, este desenat un fel de cadran solar primitiv din care putem vedea şi înţelege că timpul cotidian şi arhaic, al ţăranilor, era infinit mai complex şi plin de nuanţe decît al nostru. Astfel, între miazănoapte şi dimineaţă mai există încă trei timpi intermediari. Dinspre ziuă - cînd se înmoaie întunericul, mijitul de ziuă - se deschide cerul la răsărit şi zorile - se arată roşeaţă pe cer. O mare diferenţă între ei şi timpul nostru nocturn, marcat de finalul unui film american de serie B şi zgomotul enervant şi repetitiv al ceasului deşteptător cu cifre roşii şi electronice. Timpul istoric Privirea este confiscată de cămaşa cusută de Păuna din Novaci, judeţul Groj, în 1868, cu ocazia vizitei Regelui Carol I în satul ei. În anul 1912 a fost expusă cu fală şi la expoziţia de artă naţională de la Bucureşti, în plin avînt de construire a unei mitologii naţionale româneşti. Un mic bilet ce însoţeşte acest exponat ne spune că însăşi tînăra şi frumoasa Regină Maria a vrut să o cumpere, dar înflorata cămaşă nu a fost de vînzare. "În anul 1999 ea a fost donată Muzeului" - ni se spune la sfîrşit. De la cămaşa Păunei din Novaci privirea sare la un citat profetic al lui Lévy-Strauss: "Aranjăm istoria în felul în care primitivii aranjează miturile: o manipulare arbitrară pentru a inventa o singură viziune a Universului". Pe un perete din lemn sînt lipite imagini decupate din cartea lui Dumitru Almaş, Povestiri istorice. Stilul edulcorat al desenelor devenite "culte" ale lui Valentin Tănase ajută, într-o manieră neaşteptată şi extraordinară, la înţelegerea construcţiei unei istorii naţionale, liniare şi fără surprize, niciodată pusă la îndoială; o istorie al cărei scop principal era forjarea unor buni şi loiali cetăţeni, care să creadă cu adevărat că trăiesc în cea mai bună, dar şi cea mai încercată de istorie dintre ţările lumii şi ale Europei. Începînd cu Decebal şi Traian, trecînd prin curtea lui Neagoe Basarab şi sfîrşind cu revoluţionarii de la 1848, desenele sînt însoţite de inscripţii din "cartea timpului" şcolarilor scrise pe simple bucăţele de bandă scotch de hîrtie. Efectul asupra privitorului este covîrşitor prin claritatea şi simplitatea sa didactică. Cronologia evenimentelor naţionale ia sfîrşit cu anul 1989 şi începutul "perioadei de tranziţie", semn ce indică importanţa pe care Revoluţia a avut-o la începutul anilor 1990. Iar peste toată această alcătuire este suprapus prin colaj arborele genealogic al lui Ion Ghica, prinţ de Samos şi scriitor, 1816-1897. Timpul obiectelor Colţii timpului muşcă adînc din obiectele din jurul nostru, iar noi ne dăm seama de acest lucru abia cînd le vedem expuse într-un muzeu... Multe obiecte uzate, sumane, cămăşi, marame, atinse de o uzură "normală", dacă putem utiliza acest cuvînt, uzura vieţii de fiecare zi. Plus două fotografii, asemănătoare cu cele ce se găseau altădată în saloanele bunicilor noştri. Putem vedea trei ţărani care pozează în ziua cînd merg la tîrg, la oraş, sprijinindu-se pe jumătate mîndri, pe jumătate stînjeniţi în umbrele de recuzită. O familie de ţărani ce pune la uscat pe iarba înaltă o bucată uriaşă de pînză albă, proaspăt scoasă din teascuri. Iar privirea tot călătoreşte pînă ajunge la cel mai ciudat obiect dintre toate cele expuse în sală. Este vorba de un "lin" - un obiect scobit într-un trunchi puternic de stejar, semănînd puternic cu o luntre monoxilă, dar şi cu un sicriu deschis. Carnea vegetală zdrenţuită a lemnului impresionează. Iar cei ce au conceput sala Timpul o ştiu prea bine, fapt ce se întrevede în explicaţia fidel însoţitoare a obiectului. "Acesta este un obiect total. Poţi să trăieşti în el, poţi să mori în el: pat, sicriu, barcă..." Ce ar mai fi oare de spus atunci cînd nu mai este nimic de spus despre această încăpere - metaforă a timpului? Ocniţele în care sînt desenate lumînări. Stilul căutat-naiv al tuturor inscripţiilor (de altfel, o caracteristică a întregului muzeu), dar cu un impact vizual atît de puternic. Plafonul jos, din pînză de in, ce parcă adaugă o presiune suplimentară asupra vizitatorului, întregind însă sensul întreg al expoziţiei. Uşa albastră (bănuiesc că e vorba de o remiză de serviciu a administraţiei muzeului) pe care s-a scris cu cerneală neagră: Dincolo de uşă nu mai există timp. Un fel de concluzie Această sală a MŢR este un loc memorial al unui timp ce nu ne mai aparţine, pentru că l-am pierdut, nu mai trăim în el nici noi, citadinii, nici tristele resturi ale ţăranului român, branşat şi la paharul de vodcă ieftină, dar şi la manele TV. Este o colecţie de resturi de timp, tot ceea ce mai subzistă într-o conştiinţă comemorativă, muzeală, dintr-un trecut care nu ne mai spune nimic. Aşa cum spunea Pierre Nora, tot ceea ce numim astăzi memorie nu este altceva decît dispariţia sa în "focul istoriei" şi al uitării şi - îmi permit să adaug în acest caz precis - al modernizării haotice şi pierderii complete a ruralităţii. Pe de altă parte, nimic nu este mai dificil decît să faci un elogiu al uitării, al dispariţiei. Memoria, timpul şi uitarea se găsesc în acelaşi raport ca şi viaţa şi moartea. Uitarea este o forţă vie a memoriei. Dacă timpul încremenit în sala Timpul nu ar fi murit şi dispărut dintre noi, am mai fi putut noi oare asuma modernitatea, cu toate cele bune şi rele ale sale? Orice vizitator inteligent şi cu simţul observaţiei ce vizitează această extraordinară sală a MŢR se simte puţin ca Ulise. Întoarcerea lui Ulise în Ithaca este doar geografică, nu şi temporală. De fapt, el nu mai poate intra într-un timp pe care l-a pierdut pe vecie, deoarece povestea lui nu se mai poate reînnoda niciodată. Pentru el, ca şi pentru vizitator, ceea ce Irina Nicolau şi echipa ei au scris cu cerneală neagră pe uşa albastră sună ca o sentinţă, condamnare, dar şi speranţă.
