Reţelarii

Nu de mult, domnul Mircea Vasilescu semnala în rubrica d-sale cazul hiper-conectării "E-stoniei" în reţelele informatice ale contemporaneităţii. Cu bune şi cu rele: avansul tehnologic care presupune poziţia de lider pe piaţă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, supra-expunerea, care joacă, în logica acestui text, rolul de personaj negativ în dramoleta conectivităţii globale. Atacul hackerilor care ar fi fost supăraţi de mutarea statuii ostaşilor sovietici a reprezentat consecinţa. Dacă nu e un atac informatic dirijat, mi-e greu să înţeleg ce pulsiuni nostalgice şi ce drame simbolice ar putea să nască în minţile "cablate", relativiste, cinice şi a-morale ale junilor hăckuitori o asemenea relocare urbană. Patriotismul în teritoriul globalităţii este dubios. Să trecem însă la autonomia urbană. Dezurbanism. Oraşul ca inamic Nu este pentru întîia oară cînd se joacă această piesă. Altundeva, am explicat în ce măsură transformarea societăţii prin dependenţa de reţea a avut efecte urbanistice fundamentale, cel puţin la nivel conceptual. Dezurbanismul încerca să elimine, dintre reţeaua omnipotentă şi individul masificat, tocmai termenul median: oraşul. Cum anume? Ginzburg, unul dintre dezurbaniştii avangardei constructiviste ruse, vedea URSS ca pe o reţea omniprezentă de putere (electrică), la care cetăţeanul sovietic, aflat în migraţie perpetuă (delocalizat sau deteritorializat - se spune acum, după Deleuze), s-ar fi conectat - temporar - oriunde pe grid. Localitatea era desfiinţată. Foarte bine. Întrebarea este următoarea: cine ar fi controlat reţeaua? Cine strînge(a) şurubul căldurii fabricate industrial, al conductei de gaz instrumentate politic, al curentului, al "semipreparatelor tip Gospodina" ce urma să fie industrializate şi desfăcute cu amănuntul sub cupolele triste ale circurilor foamei? Întrebarea, fireşte, este retorică. Or, tocmai cei care au căpătat la prima mînă răspunsul la întrebările acestea (cu toate retorice) ar trebui să fie cei mai sceptici cu privire la orice formă de delegare a libertăţii individuale către forme abstracte de manifestare a supravegherii generalizate. Or, exemplul estonian şi succesul cărţilor de credit ne sugerează că nimic din experienţa dramatică a lagărului socialist nu a vaccinat generaţiile care vin. Aceasta în ceea ce priveşte reţelele de dimensiuni societale. Dar de ce era oraşul un inamic al puterii sovietice şi deci al reţelei? E simplu. Pentru că oraşul atribuie loc fiinţei într-o altfel de reţea, ale cărei extremităţi sînt reciproc vizibile. Transparenţa reciprocă a capetelor grafului (diferitele forme de administrare a urbei faţă de cei cărora li se aplică politica) este un criteriu de judecată a sănătăţii unei reţele. În interiorul urbei autonome de felul polis-ului grecesc, liderii acestuia dau seamă (accountability) celor care îi aşază, vremelnic, la cîrmă. Desfiinţarea urbei înseamnă abolirea reţelelor de supraveghere supravegheabile. Mai mult decît atît, expansiunea dincolo de hinterland a reţelei aboleşte forma originară de politică bună, care înseamnă, etimologic chiar şi cu siguranţă după cartea eponimă a lui Aristotel, buna administrare a unei urbe în folosul comun al împreună-cetăţenilor acesteia. O reţea de reţele "Puterea" (politică, simbolică), puterea economică şi, nu în cele din urmă, puterea electrică, respectiv informatică, distribuite arborescent (graf) sau, acum, rizomatic, nu reprezintă o noutate, cel puţin de la Lenin încoace. Nouă este acum expansiunea globală a acestora. Dar suspiciunea faţă de predarea completă în faţa reţelelor de orice fel trebuie să rămînă intactă, dacă mai reprezintă o miză autonomia individului-cetăţean. Argumentul meu, restrîns la domeniul propriu de competenţă, deşi informat de teoriile panopticismului foucaultian şi, în parte, chiar de scepticismul antiglobalizare, încearcă să limiteze rezistenţa la acest fenomen (galopant şi deloc inocent), îndemnînd la scepticism şi precauţie. Şi oraşul are reţelele proprii. Şi oraşul exercită control. Dar existau întotdeauna ceea ce voi numi aici forme de backup. Reţelele de autoorganizare comunitară sînt administrate de grupul de cetăţeni liberi. În chip deliberat, aceştia aleg să îşi delege o parte din "libertatea" proprie, spre a învesti comunitatea cu atributele delegate. Reţea molară de reţele moleculare, cetatea făcea ca administrarea să treacă în chip obligatoriu dintr-o mînă într-alta, de la un trib la altul, de la un consul la altul (la Roma, chiar anual), cu un sistem sofisticat de check and balance pe care îl ilustrează atît de convingător - pentru cine are ochi să vadă şi minte să înţeleagă - societatea americană, pînă astăzi. Dar să revin la forma edificată, vizibilă, a acestei reţele de reţele, care este oraşul. Cetatea se aproviziona, prin viaducte, cu apă din afara zidurilor, dar existau întotdeauna puţuri şi fîntîni în interiorul limitelor controlabile şi, mai ales, cu putinţă de apărat în caz de asediu, cînd, adică, reţeaua cădea sau era folosită împotriva oraşului. Existau schimburi frenetice, dar şi rezerve strategice de resurse. Supra/ex-punerea Sistemul comunist şi poziţia geostrategică ne lasă acum de două ori descoperiţi, din perspectiva reţelelor. Energetic, sîntem dependenţi de reţele al căror preţ, pecuniar, dar şi politic, este prea mare, dacă este să fim autonomi în raport cu agenda dindărătul lor. Politic, depindem local de reţele de putere administrate naţional (şi, acum, prin delegare, chiar global). Cîteva exemple, vai, mult prea la îndemînă. Nu sîntem în măsură să administrăm reţeaua de drumuri, dar ne comportăm de parcă am putea. Aşa se face că, în loc să avem drumuri de macadam - care se menţin, în zona rurală cel puţin, practic de la sine - sau de piatră cubică (unde e toată piatra cubică scoasă din Bucureşti, aia care nu avea nevoie de "întreţinere multianuală"?), avem cratere în asfaltul cu neputinţă de întreţinut pe termen mediu şi lung. Aşa se face că despre energii alternative se vorbeşte abia acum şi ministerele de resort descoperă, după şaptesprezece ani, potenţialul lor uriaş, dar nu încurajează, prin reduceri de taxe, adoptarea lor în masă de către utilizatorii individuali. Aşa se face că sîntem la cheremul reţelelor şi al preţurilor de toate felurile ale acestora - de gaz, electricitate, apă şi canalizare. Autonomia noastră, ca locuitori ai urbei şi ca utilizatori ai reţelelor (de servicii comunale) este nulă, după aproape două decenii de regim democratic. Networking ca deziderat Reţelele statale, la configurarea cărora a lucrat "ştiinţific" (citeşte "colaboraţionist") şi o disciplină pe care am învăţat-o eu în facultate - "sistematizarea teritoriului naţional", au cam murit şi nu e de plîns. Constatăm postumitatea lor în momente de încercare colectivă: catastrofe naţionale, aproape-colapsul sistemului medical şi de asigurări medicale (acestea din urmă încă şi încă structurate colectivist). Din nefericire, au făcut-o mai înainte ca să apară reţelele bune, locale, autoadministrate în comun de membrii societăţii. Teoretic, ele nu trebuie iscate de către zisul "stat", ci de rezolvarea de către membrii unei comunităţi a unei probleme la chiar nivelul la care aceasta din urmă a apărut. Subsidiaritate, pe scurt. Or, efectele dependenţei de suprastructura statală sedează încă instinctul de organizare, iniţiativa articulării la bază (grass roots). Opinia mea este că şi insuficienta construcţie autonomă a cetăţeanului este, aici, de vină. Dacă eu, ca fiinţă societală, nu sînt stăpîn pe mine însumi, cum pot alege să deleg o parte din ceea ce îmi conferă stabilitate şi distincţie către o instanţă care transcende identitatea mea? De îndată ce încerc să o fac, constat că reprezentanţii interesului meu colectiv, public trădează imediat mandatul oferit şi abuzează de reţelele la cîrma cărora i-am instalat. În plus, nici nu îi cunosc în ipostaza lor de indivizi măcar, necum de administratori, de gospodari, de experţi sau de lideri. Primarii devin parteneri cu oamenii de afaceri şi îşi fac un titlu de glorie nu din definirea şi urmărirea cu sfinţenie a interesului public, ci din colaborarea cu un fragment al acestui interes public (mediul de afaceri). Nu există forme şi instanţe de negociere a politicilor urbane, aşa încît, atunci cînd deleg o parte din autonomia mea cetăţenească, nu o fac pe bază de proiecte, de programe, de strategii concrete, ci pe bază de palpitaţii şi afecte. Incertitudinea proprietăţii private (problemă pe care atîtea guverne de "centru-dreapta" nu au rezolvat-o încă) nu este de natură să încurajeze puneri în comun voluntare. Priviţi, vă rog, cum construim mai întîi "casele" şi abia apoi modelăm infrastructura care să le ţină în viaţă; or, exact dimpotrivă, arhitectura trebuie să fie ultima instanţă apărută pe un sit, derivată din capacitatea "portantă" a reţelelor care o susţin şi o nutresc. Priviţi, vă rog, cum există deficit de grădiniţe, exces de bătrîni blazaţi, dar nici o iniţiativă de a conecta - fie şi ca business, dacă la nivel comunitar nu se poate - cele două probleme, sub specia grădiniţei de parohie, de pildă. Avem caniculă, dar nu şi instalaţii solare, care să transforme dezavantajul excesului de soare în energie şi apă caldă. Avem o problemă cu spaţiile verzi, dar nici o strategie locală de înverzire a teraselor de blocuri care, însumate, ar da de zeci de ori suprafaţa parcurilor deplînse, dar neîngrijite de nimeni. Or, dacă suprafaţa de verde de la sol ar fi liftată pe terase, aşa cum se procedează frenetic în Germania, de pildă, am avea o sumă zero, şi mai puţine motive de protest steril. Dacă ar fi fost legiferată, fie şi la nivel local, obligativitatea concursului la orice formă de investiţie amplă (se poate defini în metri pătraţi construiţi desfăşuraţi termenul, ca să nu afecteze o locuinţă, spre pildă) astfel: la cele publice oriunde ar fi amplasate, iar la cele private doar în zona centrelor de oraşe, nu am mai fi plîns la catafalcul modului în care le afectează clădirile de toată mîna. Putem imagina un oraş în care avem zgîrie-nori, dar unde reţelele de apă, canal şi gaz sugerează că aceste clădiri înalte ar avea nevoie, de fapt, de puţuri de apă, de fose septice şi de aport energetic alternativ, pentru că, altfel, reţelele cad frecvent? Am văzut recent unul: Dakar, capitala Senegalului. Bucureştii se prefigurează a deveni un astfel de oraş, în care infrastructura, acolo unde există, intră în colaps în vreme ce (şi din pricină că) suprastructura pare să crească frenetic, ca ştirul.