Responsabilitatea de expresie

De curînd, magazinul polonez de pop-cultură Machina s-a relansat pe piaţă cu ajutorul unei reţete facile de publicitate. Coperta numărului înfăţişează icoana Fecioarei negre de la Czestochowa, icoană miraculoasă venerată în Polonia. În loc de chipul Maicii Domnului apare însă cel al cîntăreţei Madonna, iar chipul lui Iisus este înlocuit de faţa copilului starului. Nu e de mirare că imaginea pop-culturală a stîrnit proteste din partea a numeroşi catolici, a părinţilor de la mînăstirea Jasna Gora, care au în grijă icoana şi, bineînţeles, a publicaţiilor ultra-catolice. Călugării de la Czestochowa au denunţat "modul profanator" în care a fost folosită icoana, "în scopuri de publicitate şi comerţ", precum şi "abuzurile în ce priveşte imaginile şi simbolurile religioase", ceea ce trimitea destul de limpede către protestele din lumea musulmană faţă de caricaturile Profetului. După ce şi-a avut publicitatea scontată, directorul revistei s-a arătat "surprins" de reacţiile stîrnite şi a declarat public că magazinul "nu a vrut să rănească nici un sentiment religios, ci doar să sublinieze cultul de care se bucură anumite vedete, numite deseori Ťicoane»". Adică a repetat în cuvinte ceea ce exprimase prin imagine şi s-a mirat că cineva poate gîndi altfel decît el. Episodul nu a dus la incendieri, în scop politic, ale unor mulţimi musulmane şi ambasade europene (harta violenţelor acoperă - spun analiştii - exact ţările unde guvernanţii ori mişcările politice se opun prezenţei UE, care are acum o atitudine ceva mai implicată în crizele din zonă). Episodul nu a avut loc nici în România. Ne e mai uşor astfel să vedem, de la distanţă, că "iresponsabilitatea de expresie", legitimată găunos prin principiul libertăţii de expresie, poate deveni antidemocratică. Ce respect al pluralismului, al "drepturilor omului" mai este acela care ia simbolurile esenţiale ale celuilalt şi, mizînd tocmai pe eminentul lor prestigiu simbolic, le deturnează şi le coboară programatic sensul? Ce semn de civilizaţie este să fii convins că doar valorile tale au un curs absolut, iar ale celuilalt pot fi convertite în orice fel de monedă? A deturna sensul şi funcţia unui simbol ori obiect sacru fundamental a fost resimţit dintotdeauna ca un mijloc de a-l anemia, de a-l demite. A declara nonşalant că nici prin cap nu ţi-a trecut să răneşti, prin gestul tău, sentimente religioase e cel puţin iresponsabil. Dai unuia o palmă şi te miri că se supără. Apoi te scuzi călcîndu-l pe picior. Mircea Vasilescu spunea foarte potrivit în numărul trecut ("Răspundem la provocări?") că incidentul caricaturilor şi violentele reacţii musulmane nu trebuie să ducă, în presa europeană, nici la autocenzură, nici la frondă. Doar la asumarea responsabilităţii de expresie, care cuprinde, fireşte, conform unor principii asimilate de un om civilizat, respectul pentru credinţa celuilalt şi pentru simbolurile ei esenţiale. E o chestiune de bună-cuviinţă, spunea Andrei Pleşu într-un articol de acum cîteva săpămîni. Cei care consideră că această atitudine intră în contradicţie cu principiul libertăţii de expresie uită că Europa occidentală a legiferat, tocmai întemeindu-se pe valorile democraţiei, respectul faţă de sfera privată, unde sînt cuprinse credinţele şi convingerile filozofice, ca şi faţă de simbolurile şi de sensibilităţile religioase. În 2005, Biserica Catolică a Franţei a obţinut prin decizie judecătorească retragerea unui panou publicitar care utiliza "Cina cea de taină", apostolii fiind înlocuiţi de femei îmbrăcate sumar. Legea, dar mai ales consensul social "limitează" deja libertatea iresponsabilă de expresie. Cele trei monoteisme, ca şi celelalte tradiţii prezente în Europa, îşi dau mîna pentru ca valorile lor să fie recunoscute şi respectate în spaţiul public. Tipărirea caricaturilor Profetului a fost criticată apăsat nu numai de Consiliul francez al cultului musulman, ci şi de înalţi responsabili catolici şi evrei din Franţa. Părintele Jean-Marie Gaudel, responsabil al Secretariatului pentru relaţiile cu islamul a declarat: "societatea noastră e construită pe respectul celuilalt: dezacordul poate fi productiv, deriziunea ucide". Se aud deopotrivă voci ale intelectualilor musulmani care reacţionează împotriva violenţelor din ţările islamice. Teologul Soheib Bencheikh, director al Institutului superior de Ştiinţe islamice, fost muftiu al Marsiliei (Le Monde, 10 februarie 2006), socoteşte că protestele au luat, chiar în Europa, proporţii "mai mult decît suprarealiste". Proporţii "eliseieşti", de vreme ce anumite organizaţii islamice pretind scuze solemne din partea şefilor de state (inclusiv a celui de la Élysée) pentru faptul că în ţările lor au fost publicate caricaturile. Ca să-şi argumenteze exhortaţia la luciditate demnă, el recurge la numeroase referinţe - textul sacru, comportamentul Profetului, încercările la care e supusă orice religie, strălucitul trecut cultural al islamului -, adică la date pe care, sub forme analoage, orice mare religie le posedă şi pe care ea îşi poate sprijini o nobilă atitudine verticală, netulburată de provocări. Teologul le aminteşte musulmanilor versetul Coranului care îi îndeamnă ca, de li se caută pricină, să răspundă "Pace". Le aminteşte exemplul Profetului care nu a sucit gîtul celor care îl tratau de impostor, ci a invocat în faţa lor doar ziua de Apoi, a judecăţii lui Dumnezeu. Şi continuă: "aceşti musulmani protestatari nu-şi dau oare seama că islamul, care a tradus şi a studiat filozofiile cele mai atee, care a adus argumente împotriva ideologiilor celor mai de temut, nu are a tremura în faţa unui desen caricatural de prost-gust? O religie sigură de ea însăşi, convinsă de solida ei aşezare, nu poate respinge criticile şi punerile în chestiune. Cred ei oare că temeliile islamului se vor clătina astăzi în faţa unei provocări neserioase?... Pe de altă parte, musulmanii protestatari nu-şi dau ei seama că tocmai graţie acestei libertăţi de expresie islamul însuşi îşi poate face oricînd auzită vocea în ţările democratice? În condiţiile în care islamul are presă proastă în Occident, noi, musulmanii, ne putem apăra pe deplin tocmai graţie acestei libertăţi de expresie". E un discurs admirabil, lucid, logic, nobil, liberal, dar care, vai!, nu este de aşteptat să aibă un public vast. Soheib Bencheikh vorbeşte din Franţa, dintr-un mediu democratic stabil, la care musulmanii participă; dar chiar şi aici discursul lui nu este covîrşitor împărtăşit. Cît despre intelectualii liberali care trăiesc în ţările islamice, cînd, izolaţi şi cu destule riscuri, îşi rostesc public poziţia, ei sînt fie reduşi la tăcere, fie au un ton mai modulat pe dificultăţile şi pe mentalităţile din terenul propriu, mai amar, mai aporetic. Mahmud Darwich este un important poet palestinian care trăieşte între Ramallah şi Amman. Într-un dialog cu reporterul jurnalului Le Monde, el vorbeşte despre o populaţie palestiniană care are sentimentul de a fi "împinsă afară din istorie"; care se refugiază de aceea în paseism şi în concepţii religioase simpliste, nepregătită pentru complexitatea şi responsabilităţile democraţiei. "Din păcate - spune el - cred că nici o ţară arabă nu va scăpa de experienţa islamistă". În chestiunea caricaturilor, consideră că dreptul la libertatea de expresie trebuie apărat, dar nu şi dreptul la insultă; tot aşa cum consideră că incendiul ambasadelor este o nebunie. "De o parte şi de alta, există forţe care concură la ciocnirea identităţilor" - spune el. Într-adevăr, extremiştii occidentali ai libertăţii de expresie şi extremiştii islamici ai jugulării liberei expresii lucrează, pînă la urmă, pe un front comun. Împreună, cot la cot, ei încearcă să transforme "ciocnirea civilizaţiilor" dintr-o ipoteză scandaloasă într-o formă de "predicţiune auto-realizatoare" (self fulfilling prophecy, noţiune propusă de sociologul William Isaac Thomas). E anunţat şi întreţinut pe temeiuri iluzorii un conflict continuu; e inculcat în conştiinţe prin fantasme ideologice; e alimentat prin incidente create ori atent exacerbate şi se aşteaptă cu încredere ca "montajul" să ia chip, corp şi foc şi să devină realmente un război al civilizaţiilor şi al religiilor. În mijlocul limbajului de înaltă temperatură al presei islamice, încep să apară totuşi şi tonuri ceva mai răcoroase. Jurnalul liberal Nahd Misr din Cairo îşi îndemna zilele acestea cititorii, prin editorialistul Mohamed Abdel Salam, să revină la moderaţie, ţinînd seama că autorităţile daneze şi-au cerut scuze. Cu adevărat important - spunea el - este ca islamul să fie mai bine cunoscut pentru a se evita identificarea lui cu terorismul. Să sperăm că, de partea occidentală, ca şi de partea islamică, presa şi publicul vor fi mai atenţi (şi mai eficace) în a pune beţe în roate predicţiunilor care lucrează la propria lor împlinire.