Religie şi istoricitate

De curînd, Claude Geffré a mai primit un semn al mefienţei Vaticanului faţă de teologia dialogului interreligios pe care gînditorul dominican a dezvoltat-o în ultimele decenii. Reflexia lui, alături de a altor teologi occidentali, se concentrează pe universalitatea lui Christos, văzută ca mai vastă decît manifestarea sa strict istorică. Celelalte religii sînt şi ele privite drept expresii de sine ale divinului, revelări salvatoare ale lui Dumnezeu, pe care Logosul întrupat le cuprinde prin însăşi universalitatea lui concretă şi totodată transcendentă. Dar nu le cuprinde în chip explicit, instituţionalizat creştin, ci într-o discreţie şi o bogăţie a prezenţei sale, care depăşeşte formele (religioase, culturale) recunoscute de creştini drept ale lor. Pentru fiecare religie, celelalte sînt de privit - ar fi spus părintele Scrima - drept loc de revelare a "imprevizibilului lui Dumnezeu". Această linie de interpretare oferă, printre altele, avantajul unei aşezări critice faţă de istoricitatea excesivă prin prisma căreia e trăit şi justificat de multe ori creştinismul. Potrivit ei, unicitatea creştinismului ar consta în faptul că el are la temelie, ori mai degrabă "deţine" un eveniment istoric - întruparea, viaţa pămîntească şi răstignirea lui Iisus -, ceea ce l-ar departaja în sensul superiorităţii de celelalte religii. Excelenţa creştinismului s-ar dovedi prin reuşita sa în istorie, ori, mai precis, prin reuşita lui de a face istoria, de a-i da structura, orientarea pe axa indefinită a temporalităţii. Dar, evident, o religie (orice religie!) care apasă excesiv pe atuurile ei temporale, istorice riscă să-şi diminueze calitatea de religie, să reducă nevăzutele la văzute ori să le ia pe cele dintîi drept simple garanţii pentru performanţa istorică. Riscă să ia eschaton-ul drept un simplu capăt al timpului, nu drept înfăşurarea lui în trans-temporal. Horia Bernea, cu verva lui polemică, impulsivă, blama arta religioasă "instalată", care îşi propune să dureze în timp, care îşi ia timpul drept criteriu al reuşitei. În formele artei apusene tîrziu-medievale, în catedralele gotice, de pildă, el resimţea o economie spirituală incompletă, întrucîtva decapitată: erau forme care refuzau perisabilul, care se rezumau la reflectarea modelului ceresc într-o materie prea amplă, prea acaparatoare, prea durabilă. Forme care nu mai treceau şi nu te mai treceau către modelul transcendent. Imaginea, arta sacră reuşită era, dimpotrivă, pentru el, "gîndul dumnezeirii întrupat. Accesibil, palpabil, trecător..." Imaginea sacră izbutită era percepută ca intelect divin făcut sensibil atît cît să ne treacă dincolo de morphe, spre eidos şi, prin Forma christică, spre nemărginirea şi misterul divin. Fie pe linia unei teologii care asumă diversitatea religioasă a lumii, fie pe linia unei arte care refuză instalarea în timp, fie pe linia unei critici a "omului recent", cum a făcut Horia-Roman Patapievici, sau a unei recuplări la hărţile angelologiei, cum a făcut Andrei Pleşu - pentru a aminti gesturi intelectuale apropiate - e posibilă aşadar, în interiorul modernităţii, o distanţare salutară faţă de lipirea pe temporalitate, faţă de orizontalizarea religiei, faţă de justificarea credinţei prin "subsolurile ei istorice", în cuvintele lui André Scrima. Ceea ce nu înseamnă deloc indiferenţă faţă de extraordinara performanţă civilizaţională a creştinismului - dimpotrivă! -, ci doar redresarea raportului între orizontala şi verticala metabolismului religiei. Revenind la teologia dialogului interreligios, aşa cum o profesează Claude Geffré şi colegii săi, ea nu alunecă nici o clipă în sincretism ori relativism. Calea creştină îşi păstrează unicitatea şi eficacitatea salvatoare, adeziunea la această cale îşi păstrează intensitatea fără compromis. Dar tocmai această adeziune fără compromis intensifică atenţia faţă de universalitatea concretă a lui Christos. Tocmai ea împinge, pe cale de consecinţă, spre recunoaşterea expresiilor adevărului ultim şi în celelalte religii, spre studiul în convergenţă către absolut a religiilor, spre ceea ce Claude Geffré numeşte o relaţionare a formelor pe care Adevărul şi le dă în fiecare dintre religii. Or, în ciuda deschiderii ecumenice - în sens larg - inaugurate de Conciliul Vatican II, oficialii Bisericii romane nu par a fi cu totul pregătiţi să renunţe la ceea ce aş îndrăzni să numesc un monopol asupra revelaţiei salvatoare. Politica de fraternitate religioasă dusă de Ioan-Paul al II-lea şi continuată de Benedict al XVI-lea recunoaşte existenţa unor mari valori spirituale în celelalte religii, recunoaşte acolo admirabile aspiraţii spre divin, dar nu chiar prezenţa lui plină. E un ecumenism care fraternizează cu valorile culturale şi umane ale celorlalte religii. Declaraţia Dominus Iesus ţine însă să reafirme că singura cale de mîntuire şi de adevăr este cea creştină şi întăreşte astfel imaginea oficială a unui creştinism care se vede pe sine într-o poziţie de excelenţă, s-ar părea exclusivă. În ultima sa carte, De Babel