Religie și demografie

Religie şi demografie

Puţine maxime sînt mai populare astăzi decît cea atribuită lui André Malraux (autorul ei a negat că ar fi spus-o în această formă) – „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. De obicei, cei care o citează se referă la o bruscă renaştere spirituală a umanităţii, undeva în viitorul foarte apropiat, provocată de un vid al credinţei şi al sensului vieţii în cel mai progresist secol de pînă acum. De fapt, Malraux (sau pseudo-Malraux) ar putea avea dreptate, dar într-un mod neaşteptat de prozaic, la nivel de cifre: credincioşii vor moşteni pămîntul pentru că demografia e de partea lor. Populaţia pămîntului este în continuă expansiune, dar în creştere se află doar segmentele strict religioase: musulmanii practicanţi, hispanicii şi africanii catolici, neo-protestanţii evanghelişti americani şi evreii ortodocşi. Raţiunea e capabilă să pună în mişcare colocvii ştiinţifice, dar nu face două parale cînd e vorba de urmaşi. Acesta e subiectul unei cărţi care face valuri în presa occidentală, Shall the Religious Inherit the Earth?, semnată de sociologul Eric Kaufmann şi apărută la Londra, Profile Books, în martie 2010.

Părinţi şi copii

Eric Kaufmann este lector în ştiinţe politice şi sociologie la University of London. Colaborator frecvent al revistei britanice Prospect, a oferit o avanpremieră a cărţii prin controversatul articol apărut în publicaţia amintită în 2006, sub titlul „Breeding for God“. A studiat vreme îndelungată tendinţele demografice mondiale şi legătura lor cu religiozitatea populaţiei. Concluzia: în vreme ce ateii, agnosticii şi secularii au maximum doi copii pe familie, o cifră sub nivelul de înlocuire al generaţiilor, credincioşii practicanţi prezintă o medie care începe de la cinci copii în sus, în funcţie de grupul religios respectiv. Mai mult: natalitatea lor creşte exponenţial fiindcă se căsătoresc foarte devreme, în timp ce nereligioşii au primul copil spre 30 de ani. Astfel, o femeie dintr-o comunitate religioasă poate fi deja bunică în jurul vîrstei de 40 de ani, pe cînd o femeie indiferentă din punct de vedere religios, la aceeaşi vîrstă îşi conduce încă urmaşul (de obicei unic) la şcoală.

Într-o amplă cronică a cărţii, revista The New Humanist (aprilie 2010) comentează, cu destulă neplăcere, avînd în vedere orientarea publicaţiei: „Argumentul lui Kaufmann este că teza secularizării, presupunerea că modernitatea conduce inevitabil la o slăbire a credinţei religioase şi că va veni o zi cînd toţi vom fi umanişti raţionali, este greşită. Mai departe, el susţine că forma contemporană a secularismului liberal conţine germenii propriei distrugeri. Cîtă vreme natalitatea în rîndul individualiştilor liberali se află sub nivelul de înlocuire al generaţiilor, iar în rîndul fundamentaliştilor religioşi este mult mai ridicată (între 5 şi 7,5 copii pentru un cuplu, în funcţie de comunitatea religioasă vizată), atunci, prin simpla putere a demografiei, fundamentalismul religios va deveni o considerabilă forţă în lume şi va cîştiga un tot mai vizibil curaj politic. Conservatorismul religios de tip literalist renaşte, iar noi, liberalii seculari, îi sîntem moaşele“. Nu toată lumea e nefericită. Ed West, ziarist şi comentator la The Telegraph, exultă („Un coşmar pentru Richard Dawkins: statisticile arată că ateii sînt o specie pe cale de dispariţie): „Personal, găsesc agresivitatea anticreştină a noilor atei obositoare: să critici oamenii fără contenire pentru credinţa lor intimă arată lipsă de clasă şi maturitate“. În consecinţă, el îi sfătuieşte pe cei înspăimîntaţi de perspectiva unei majorităţi religioase în 2050 să nu se mai plîngă şi, dacă vor să schimbe situaţia, să înceapă să aibă copii. „Dar ce le pasă? Ei ştiu doar atît, că în 2050 nu vor mai fi.“

Musulmanii europeni, cazul Israel şi familia Duggar

Una dintre imponderabile în ecuaţia lui Kaufmann – punct slab pe care autorul îl recunoaşte – este aceea că nu putem şti în ce măsură copiii vor moşteni întru totul convingerile religioase ale părinţilor. Probabil o majoritate dintre ei aşa va face, şi cu cît o religie este mai strictă, cu atît cresc şansele ca urmaşii să preia şi să transmită valorile înaintaşilor. Alţii vor deveni, însă, rebeli. Ştim aproape cu certitudine, urmărind tendinţele curente, că atunci cînd conştiinţa religioasă se împleteşte cu cea etnică şi rasială, se diminuează drastic perspectiva copiilor care se revoltă împotriva modului de viaţă parental, fiindcă valorile religioase devin o problemă de identitate. Exemplul cel mai limpede îl reprezintă imigranţii musulmani din Europa, la care fervoarea religioasă nu se diminuează de la o generaţie la alta, dimpotrivă. În „Breeding for God“, Kaufmann afirmă: „În Marea Britanie, creştinii afro-caraibieni şi est-europeni tind să fie mai puţin religioşi decît părinţii lor, deşi rămîn ceva mai religioşi decît populaţia majoritară. Dar nu există practic nici o schimbare în ceea ce priveşte practica religioasă a musulmanilor din Bangladesh şi Pakistan, comparînd prima cu a doua generaţie de imigranţi. Un studiu comparativ recent al minorităţilor din Olanda arată un tablou similar al constanţei religioase printre grupurile musulmane“.

Cazul paradigmatic al transformării demografice pe bază religioasă îl reprezintă statul Israel – şi aceasta pentru că sînt foarte vizibile ambele tendinţe, religioasă şi secularizată, şi raportul de forţă dintre ele. Evreii ortodocşi (haredi) au reprezentat o minoritate nesemnificativă la fondarea naţiunii, dar vor deveni majoritari în cîteva decenii. „Pur şi simplu, majoritatea populaţiei va fi formată în 2050 din haredi, adică evrei ortodocşi. Dintr-un element marginal în anii ’50, acum, unul din trei elevi de clasa I este ortodox. S-a ajuns aici printr-o rată a fertilităţii de 7,5 copii pentru o femeie din comunităţile strict religioase, care este chiar în creştere în ultimul deceniu“ (The New Humanist).


În SUA, milioane de americani sînt acaparaţi de reality show-ul 19 Kids and Counting, transmis de canalul TLC. Acesta are în prim-plan viaţa cotidiană a soţilor Duggar, peste 40 de ani, şi a celor 19 copii ai lor, cu vîrste cuprinse între 22 de ani şi 3 luni. Familia Duggar face parte dintr-un grup neo-protestant numit Quiverfull Movement, a cărui denumire este inspirată dintr-un verset al Psalmistului: „Ca săgeţile în mîna celui puternic, aşa sînt copiii pentru cei tineri; fericit este omul care are tolba plină (quiver full) de ele“. Se uită la program, cu admiraţie, şi americanii din red states, şi (mai curînd uluiţi) cei din „statele albastre“: „Cum reuşesc? E o nebunie. Eu am doi copii şi abia fac faţă…“ Culmea este că soţii Duggar se descurcă destul de bine. Încep ziua cu ora de studiu biblic în familie, dar copiii au timp şi de lecţii de pian sau vioară, şi de sport. De fapt, deşi învăţaţi prin sistemul home-schooling, par mai bine educaţi decît mulţi elevi din şcolile de stat. Grupurile religioase de acest tip sînt singurele, în rîndul populaţiei anglo-saxone, cu o tendinţă demografică pozitivă.

Nuanţări

Demografia şi predicţiile care o însoţesc reprezintă un subiect sensibil. Pe deasupra, a devenit un loc comun faptul că datele statistice pot să sugereze multe, dar să ascundă esenţialul. Tendinţele natalităţii arată că în cursul acestui secol cam toate ţările pot reveni la o majoritate practicant religioasă, însă numeroase elemente imprevizibile pot apărea pe parcurs şi ele ne sînt necunoscute. Kaufmann, care vorbeşte din perspectiva ne-religiosului, ţine să sublinieze că nu conferă datelor furnizate de studiul său o conotaţie pozitivă sau negativă, ci le adaugă o constatare: „O parte a argumentului meu este aceea că religia dăruieşte o vrajă, un sens şi o emoţie care în acest moment nouă ne lipseşte. Aceasta e provocarea pentru secularism: sîntem capabili să aducem ceva similar?“.