Religie şi democraţie

Au existat şi există gînditori, de la Marx pînă, mai de curînd, la Alain Besançon, care fac o critică ideologică a religiei. Pentru ei, religia e un instrument de supunere a individului şi de manipulare a maselor, un mijloc de a-i încadra în ordinea instituită, declarată şi acceptată ca singura legitimă. Afină cu o mentalitate bazată pe ideea de ierarhie, religia ar împinge la respectarea ierarhiilor sociale, fără a le pune nici o clipă în chestiune. Omul format de mentalitatea religioasă ar fi de aceea inapt pentru democraţie sau, cel puţin, handicapat în practicarea ei. Obedient faţă de puterea divină şi faţă de puterile mundane de tot felul, înclinat spre repetarea neîncetată a unei ordini mitice, supus faţă de ierarhii şi dogme - fie ele ale Bisericii, statului ori partidului -, adept al unui model de societate organizat de o ordine unică, monolitică, omul format de religie ar fi puţin înclinat să asume libertatea personală, funcţia critică, diferenţa individuală, pluralismul - tot ceea ce face substanţa democraţiei. Condamnarea religiei la ideologie nu e, totuşi, deloc un lucru nou, modern. De-a lungul istoriei lor, religiile au fost folosite din plin la disciplinarea mulţimilor (ca şi la revolta lor), la legitimarea politicilor de tot felul, la sacralizarea ordinii sociale şi a unor concepte istorice. Dar niciodată pînă în epoca modernă religiile nu au fost pîndite de reducţia atît de drastică la acest tip de funcţii. Într-un colocviu din 1976, avînd drept temă hermeneutica secularizării, Paul Ricœur relua binomul ideologie-utopie, investigat de Karl Mannheim în domeniul sociologiei cunoaşterii, pentru a da un criteriu de secularizare a religiei. "Credinţa unei comunităţi intră într-un proces de secularizare atunci cînd se lasă înscrisă" (sau chiar închisă) "în alternativa ideologie-utopie, cînd ea nu mai este pentru unii decît ideologie şi cînd, pentru a evita această reducţie, ea nu mai are altă resursă decît să se revendice de la utopie" ("L’herméneutique de la sécularisation. Foi, idéologie, utopie", în actele colocviului Castelli: Herméneutique de la sécularisation, publicate de Editura Aubier-Montaigne, 1977, p. 50). Omul secolului XX a avut, ce-i drept, din plin de-a face nu cu perechea adversativă ideologie-utopie, ci cu ideologii ale utopiilor - pe una am simţit-o 45 de ani pe pielea noastră. Dar Ricœur adoptă accepţiunea termenului "ideologie" rezervată pentru sistemul de gîndire care legitimează ordinea instalată, o declară originară, eternă, impune conservarea şi respectul ei. În faţa criticilor secularizanţi, care judecă şi atacă religia drept "ideologie", unii partizani ai ei au o reacţie de apărare, situată însă pe acelaşi nivel: ei formulează şi pledează religia drept utopie, sistem de gîndire care dislocă societatea, proiectînd-o spre un dincolo anistoric, spre o perfecţiune transtemporală. Pentru a scoate religia din orizontul secularizării ei, adică din alternativa ideologie-utopie, spune Ricœur, e de ajuns să ţinem seama de substanţa paradoxală a religiei (în speţă a religiilor monoteiste), de faptul că, în datul ei constitutiv, religia este negare, depăşire a dihotomiei. În măsura în care îşi onorează natura, religia şi religiile fac prezente în istorie memoria originilor, a evenimentelor fondatoare în aceeaşi măsură ca şi speranţa eschatologică. În fiecare moment al istoriei, ele ope-rează dintr-o perspectivă care încadrează timpul între capetele lui transtemporale. Religiile dau sens timpului în funcţie de bi-unitatea compusă din ordinea originară şi din "revoluţia" sfîrşitului transtemporal. S-ar putea adăuga că, în fiecare societate, religia face prezentă demnitatea ultimă a persoanei, compusă, pe de o parte, din libertatea ei ireductibilă - voită şi respectată de divin - şi, pe de altă parte, din capacitatea persoanei de a se dărui, dedica, supune liber instanţei transcendente. În fiecare religie, preotul şi profetul, teologul şi misticul constituie feţe ale aceleiaşi instanţe, funcţii complementare în tensiune, iar complementaritatea lor se refuză binomului adversativ ideologie-utopie, depăşeşte nivelul acestui binom. A lua act de acest dat constitutiv al religiilor şi a lucra în istorie potrivit cu el fereşte religiile de secularizarea substanţei lor: în primul rînd de secularizarea operată chiar de propriii reprezentanţi şi adepţi. Acestea fiind spuse, relaţia religiilor cu democraţia poate fi cercetată şi ca situaţie în teren. Cum bine se ştie, printre temele care au inspirat statul şi societatea modernă se numără două, strîns legate: asigurarea libertăţii religioase şi de conştiinţă a indivizilor, pe de o parte; recunoaşterea pluralităţii cultelor, fără ca apartenenţa religioasă să influenţeze statutul de cetăţean al individului, pe de altă parte. Pînă la mijlocul secolului trecut, ambele teme au stîrnit opoziţie în Bisericile creştine majoritare ori de stat; mai puţin în Bisericile protestante, mai mult în cea catolică şi în cele ortodoxe. Chiar dacă erau silite să se adapteze situaţiei de facto, Bisericile socoteau că ambele teme nu se potrivesc cu doctrina creştină. Abia confruntată cu ascensiunea totalitarismelor - pe care Papa le-a condamnat în 1938 - şi cu traumele celui de-al doilea război mondial, Biserica catolică a recunoscut valoarea democraţiei liberale şi a drepturilor omului. Iar atunci, începînd cu Conciliul Vatican II, ea a ştiut să "treacă de partea libertăţii religioase şi de conştiinţă", după expresia istoricului René Rémond (Religion et société en Europe. La sécularisation aux XIX-e et XX-e si