Piatra exilului

În anii ’90 se petrecu saturarea aşezărilor noastre cu biserici, despre aspectul cărora mai bine să nu vorbim aici. Sau, dacă o facem, să constatăm actualitatea lui Iorga, care, la rîndul său, parafraza măsurile reformatoare ale lui Grigore Alexandru Ghica-Vodă, cel care hotăra că "nu se vor mai face biserici fără socoteală, pentru trufia unuia sau a altuia, cari, negîndindu-se la starea lăcaşului adevărat, care e sufletul, clădesc Ťbiserici şi paraclisuri proaste», făcînd astfel ca altele vechi să rămîie în pustiu şi ruină" (Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1930, vol 2, pp. 152-153). Va trebui odată să facem o evaluare a rezultatelor acestei campanii înfrigurate care, deodată, a înmulţit exponenţial numărul şi a amplificat dramatic scara bisericilor româneşti. Dar, între timp, se prefigurează noi mize pentru practica arhitectural-urbană a spaţiului sacru. În primul rînd, este vorba despre arhitectura memoriei. Aceasta tinde să se desprindă din ce în ce mai mult de matricea ei religioasă, spre a se adăpa de la simbolistica mai general-umană împărtăşită, sau acceptată, de comunităţile transreligioase. Acest proces este dublat şi informat de localizarea acestor monumente, mausolee, memoriale din ce în ce mai mult în spaţiile publice, pe măsură ce locurile dramelor comemorate au fost deja însemnate simbolic. O a doua miză importantă este sugerată de necesităţile comunităţilor aflate în exil de a se construi pe sine şi de a se stabiliza în străinătate cu ajutorul şi prin intermediul unor lăcaşe de cult proprii. Şi, dacă, într-adevăr, procesele acestea vor fi, precum par, masive (depăşind în amploare migraţiile care au pus capăt Antichităţii şi consecinţele pentru civilizaţie ale acelora) şi inexorabile, atunci într-adevăr este de meditat asupra naturii şi înfăţişării noilor lăcaşe de cult. Depăşind faza iniţială, în care slujbele s-au ţinut în lăcaşuri de cult-gazdă (dar aparţinînd altor denominaţii creştine decît Ortodoxia), credincioşii au putut trece la o a doua fază, aceea a conversiilor. Fie lăcaşuri de cult dezafectate, fie săli ample, depozite poate (vezi cazurile americane, spre pildă Sf. Maria din Queens, NY), au fost în timp convertite (aici sensul cuvîntului este atît propriu, religios, cît şi metaforic, arhitectural) în biserici. De altfel, tot experienţa americană a comunităţilor întru exil este propice pentru înţelegerea celor ce au a urma să se petreacă acum, cu cei din exilul european. Biserica lui Bubi Georgescu (partener al lui Horia Creangă, cu studii la Roma) de lîngă Chicago, a cărei turlă ca o lance metalică pare să sugereze o biserică maramureşeană, este, din perspectiva aceasta, un soi de manifest precedînd mizele şi temele arhitecturii actuale de exil. Pentru că, deşi unii l-au făcut deja, în Elveţia sau în America Latină, simplul import de biserici de lemn maramureşene, în care se specializaseră după 1989 firme precum Taina Lemnului srl, nu mai poate satisface. În primul rînd că, în ciuda straniului succes al formulei nordice, ajunsă a fi identificată cu o "acasă" ortodoxă, el nu este o icoană generică a Ortodoxiei româneşti. Resursele acesteia nu sînt de căutat în permanentele reconstrucţii "actualizate" de după invaziile tătăreşti şi nici în certa tentă urban-gotică, central-europeană a acestor biserici de lemn, devenite în timp, sub specie religioasă cel puţin, majoritar unite. Dimpotrivă, un "acasă" în Occident va să se refere mai degrabă la originile bizantine ale Ortodoxiei, pentru a da substanţă identitară "corectă" memoriei afective. Biserica este purtătoarea unei alterităţi radicale care o face - o obligă - să fie, deodată, firească şi stranie. Prin urmare, cum ar trebui proiectată o biserică ortodoxă "românescă" în exil? Referinţa general-ortodoxă va trebui, poate, adumbrită de dubla amprentă locală: acolo unde comunităţile exilice sînt compacte, provenind adică din aceeaşi localitate sau din aceeaşi cultură regională, bisericile lor vor trebui, fireşte, să le amintească de spiritul locului lăsat în urmă. Cu alte cuvinte, "aici" trebuie, la propriu, lăsat-în-urmă, părăsit, dar şi amprentat, adică, în carnea noului edificiu de "acolo". Fireşte, pentru cei plecaţi ce vor fi citind acest text, "aici" este "acolo" şi viceversa. Dar, mai departe, spiritul locului celui nou trebuie să fie şi el imprimat cumva în biserica cea nouă. Nu pînă la indistincţia acesteia de edificiile similare, dar non-ortodoxe, care o înconjoară. Dar, cu siguranţă, comuniind cu spiritul locului-gazdă. Biserica în exil trebuie să federeze "acasa" şi "străinătatea, insolitînd-o pe prima şi netezind asperităţile celei de-a doua. Astfel procedînd, ea trebuie să se situeze, tipologic, ca expresie formală, la nivelul simbolicii identitare, pe traiectoria unind punctul de plecare şi pe cel de sosire. Dar mai există aici, cred, o opţiune posibilă. Este aceea ilustrată de proiecte pentru comunităţile grec-ortodoxe din SUA (Milwaukee, Wisconsin) şi Elveţia, făcute de Frank Lloyd Wright şi, respectiv, de cuplul de arhitecţi Herzog şi De Meuron. Ambele au o miză comună. Ele fac să se şteargă aproape cu totul orice fel de localizări etnico-geografice pe care arhitectura lăcaşului de cult le vor fi purtat ca pe un dat inexorabil. Dimpotrivă, ambele insistă pe caracterul fondator al simbolicii proprii Ortodoxiei. Simbolurile cristice în primul caz (unde cupola apare drept un creştet înspinat/încoronat, al lui Hristos, ieşind dintr-un tumul masiv, ca din pămînt, la Înviere); lumina lină şi energiile increate, în cel de-al doilea caz, unde lumina trece prin piatra translucidă, pe care sînt serigrafiate icoanele cele de obşte): iată cum nimic "naţional", "regional" sau măcar "local" nu sabotează universalitatea mesajului pe care cele două lăcaşuri de cult, exilate, le propune lumii de adopţie. În acelaşi timp, radicalitatea celor două ipostasuri ale arhitecturii ortodoxe şochează încă. Interpolarea tradiţiei poate fi acceptată, poate, dar întoarcerea - "retrofuturistă", pentru cei care îşi amintesc termenul pe care l-am propus tot aici, cu vreme în urmă - la semnificaţiile elementare şi originare ale simbolicii creştine - nu încă. Or, dimpotrivă, promovarea legitimităţii prezenţei "străine" în locurile de exil se poate face mizînd pe ceea ce, dincolo de vicisitudinile istoriei bimilenare a aşezat între noi, ne leagă în chip esenţial unii de ceilalţi, creştini cu toţii. Mai mult chiar, într-o Europă desacralizată în chip îngrijorător, pînă la slăbirea sistemului său imunitar/identitar, cel pe care tocmai proiectul politic vrea să îl (re)suscite, rolul Ortodoxiei şi al lăcaşurilor de cult ale acesteia, infiltrate în pliurile şi interstiţiile sociale, respectiv urbane, ale Europei, poate fi şi unul "misionar", afirmativ - dincolo de cel nostalgic, retrospectiv: ea, Ortodoxia şi ele, Bisericile acesteia, pot aminti unei uniuni amnezice originile şi mizele fondatoare, din care se re/ex-trage. Nu e lucru uşor şi cred că, în durată lungă, bisericile pe aceste traiectorii, acum dureroase, de întreţesere de la est la vest, între locuri minuscule şi insignifiante parcă, pot acta în postură de catalizator identitar european. Dincolo de miza lor primă, aceea de negociatori între înstrăinare şi regăsire interioară, individuală şi colectivă, religia răsăriteană şi lăcaşurile de cult ale subiecţilor ei purtători sînt, deopotrivă, subversive şi ziditoare. Exilul este, în definitiv, o temă esenţial creştină şi nu voi fi eu cel care să recapituleze aici nodurile de forţă ale acesteia. Iisus (prin Evanghelii), apostolii în faptele lor şi, mai cu seamă, epistolele pauliciene au insistat suficient pe această temă. De la ne-firea de pe această lume, migrînd prin scuturarea şi a urmelor de colb vrăjmaş de pe tălpile celor a căror propăvăduire nu este ascultată, pînă la tema "întoarcerii acasă" prin înviere, cu toatele sînt forme ale ex-punerii exilului în discurs. Pe aceste noduri de sens însă, poate fi construit un discurs care să transforme aparentul dezavantaj al părăsirii (locului de naştere) într-o asumare a înseşi condiţiei creştine. Rătăcitori şi pelerini, cei "de afară" aşază blîndeţe pe faţă străinătăţii, aduc mai aproape cele despărţite, negociază distanţele şi re-califică sensul comuniant al sărbătorilor, cînd se întorc în masă la ei "acasă". Caracterul interstiţial al prezenţei lor "dincolo" aminteşte izbitor de primele comunităţi creştine. Pentru Biserică, această dezţărare care îi este dată reprezintă o încercare. Dacă ea va şti să revină la caracterul ei de dinainte de ravagiile naţionalismului şi a cazematelor în care au forţat-o (nu fără delicii) să se refugieze imperiile, apoi statele, apoi autocefaliile, apoi regimurile politice totalitare, Biserica Ortodoxă va da seamă, aşa cum, repet, o face deja în SUA, de caracterul fractalic al constituirii sale, de spiritul ei confederativ, de natura colegială a ierarhiei sale (opusă centralităţii stricte, monarhice într-un anumit sens, a celei Catolice), atunci bine va fi şi pentru Biserica Ortodoxă în ansamblul ei.