Persoana întîi
Cei care, în media, s-au referit la atrocităţile comise de armata rusă în Ucraina au insistat asupra unui lucru esenţial. E esenţial, au spus ei, ca instituţiile de investigaţie, ucrainene şi occidentale, să stabilească nu numai probele ororii, ci şi identitatea fiecărei victime. A determina numele, datele, condiţia fiecărui om ucis înseamnă a-l afirma, juridic şi uman, ca persoană. Înseamnă contrariul faţă de regimul voit de agresor care încearcă, prin teroare, să ucidă nu numai persoanele unui popor rezistent, ci chiar ideea de persoană.
Maia Sandu, preşedinta unui stat atît de mic, de vulnerabil, vecin cu zona agresată, a declarat o zi de doliu naţional pentru toate victimele din Ucraina. Făcînd astfel, ea a denunţat, prin contrast, josnicia agresorului care nu numai că a curmat viaţa civililor, ci a îndrăznit să le ofenseze, prin gesturi barbare, chiar moartea.
Sădită pretutindeni, în toate civilizaţiile, în adîncul umanităţii, stă reverenţa dinaintea morţii oricărui om. Fie că ne e apropiat sau nu, ne descoperim capetele, ne oprim cu deferenţă în faţa unui om aflat pe moarte sau a celui dus spre locul de odihnă. De ce este aşa? Desigur, percepem, mai limpede sau mai difuz, că el se află pe un prag absolut, care ne priveşte, a cărui încercare ne aşteaptă. Dar reverenţa se datorează, de asemenea, faptului că percepem preajma morţii ca pe un moment de intensitate a persoanei.
Pe de o parte, în apropierea sfîrşitului terestru – se spune – sufletul îşi recapitulează traseul, îl retrăieşte dens, îi întrezăreşte figura de destin. Chiar într-o atmosferă fără transcendenţă, „moartea limpezeşte retroactiv sensul vieţii” (Vladimir Jankélévitch). Religii, filozofii, literatură, mărturii susţin că, în preajma morţii, omul e înclinat spre revizitarea existenţei lui „aproape” trecute, spre examinarea tabloului ei cvasi-încheiat. În pasul morţii, el capătă imaginea „sinoptică” a propriului parcurs. Curînd după moarte, credinţele religioase şi cele populare aşază o judecată personală; fac sufletul abia destrupat să revină la locurile şi la actele vieţii lui, să le recunoască, să le judece, să le evalueze şi să fie evaluat. Toate acestea acumulează împrejurul morţii tema totalizării vieţii, pe care persoana o priveşte cu o conştiinţă înnoită, mai acută decît cea care lucrează pe fragmente, distrasă de succesiunea temporală.
Mai e ceva. Moartea înseamnă trecerea prin marea poartă a singurătăţii. Ştim că în pasul morţii nu putem fi însoţiţi de nimeni, că sîntem pe cont propriu, că „se moare singur” (Pascal), că moartea se adresează unicităţii mele. „Ştiinţa despre moarte” a comunităţii, oricît de amplă, de amănunţită, nu e decît un model anticipativ, care încearcă să „îmblînzească” acel dincolo care ne scapă. Între soarta unicităţii mele şi ştiinţa deţinută de colectiv nu există suprapunere asigurată. Strădania comunităţii de a-l asista pe „emigrant” are doar puterea auxiliară a simbolului, a ritualului, a intenţiei; pe frontieră, omul e pe propriul risc. Străin de ceea ce a lăsat în urmă, stă faţă în faţă cu ceva ce îi e perfect străin. Nu acesta e chipul presimţit al morţii, cînd dă tîrcoale celor vii?
Dar aşa fiind, sufletul e pus atunci în situaţia aparte a „celui singur în faţa Celui singur”, dacă împrumutăm expresia lui Plotin. Cu propria existenţă totalizată, dar deja lăsată în urmă, sufletul are în faţă riscul risipirii şi şansa unificării. E îndemnat să se lege cu intensitate de verticala Unului divin. În faţa morţii proprii, Iisus nu a eludat poarta singurătăţii. I-a afirmat tensiunea, a experimentat-o. A încredinţat-o tradiţiei creştine. În cuvintele Psalmului 21, 1, El – mult mai bine situat decît e sufletul nostru – îşi strigă izolarea, simţămîntul surpării. Se simte abandonat de Reperul absolut, de Cel care îl trimisese. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). Şi în aceeaşi clipă, face evidentă legătura insecabilă cu Tatăl. „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46). Christos străbate victorios vidul morţii, trece fiinţa umană dincolo el. O reaşază într-o legătură vivifiantă cu Polul realului. Iar, alături de Iisus, persoana umană face experienţa dublei posibilităţi, a prăbuşirii sau a ancorării în viaţa fără moarte.
Cît din fiinţă, ce aspecte ale ei străbat „dincolo”? Tradiţiile spirituale susţin că nu numai trupul, ci şi psihicul implicat în existenţa sensibilă, „lumească” face, mai curînd sau mai tîrziu, obiectul unei separări. Şi el aparţine perisabilului. Şi el se întoarce în „ţărîna” subtilă a lumii. Ceea ce străbate şi stăruie dincolo de moarte, spun tradiţiile, sînt aspectele din fiinţă afine transcendenţei: duhul, intelectul contemplativ, sufletul superior, sinele persoanei. Dacă o „pregătire pentru moarte” are sens, ea ar consta atunci în investigaţia: cît „eu” şi cît „sine” activ cuprinde fiinţa mea? Cît ego tenace rămîne insinuat prin ascunzişurile persoanei mele? Am izbutit, voi izbuti să reduc ceva din expansiunea lui, să-l reaşez cît de cît sub guvernarea sinelui? Din sinele latent, am izbutit, voi izbuti să trezesc o scînteiere? Am folosit ceva din puterea lui modelatoare asupra celorlalte registre ale fiinţei mele?
Or, a obţine luciditate în această privinţă, a îmbunătăţi raportul eu-sine fac parte oricum din viaţa spirituală. Nu grija morţii proprii este cea care, în primul rînd, îl îndeamnă pe om la cîntărire şi la strădania de a ameliora raportul. Ci faptul de a fi persoană, gustul persoanei pentru non-perisabilul divin. De aici preocuparea ei de a-şi trezi, de a-şi exersa facultăţile capabile de transcendent. S-a spus că filozofia şi chiar religia pot fi definite ca „pregătire pentru moarte”. Lucrurile stau mai degrabă pe dos. Reflecţia, pregătirea în această privinţă au rol de exerciţiu spiritual ajutător. De-a lungul vieţii de aici, eşti îndemnat să sondezi articulaţia între „eu” şi „sine” care îţi e specifică, să constaţi ce dozaj de latenţă şi actualitate are fiecare, cum lucrează în tine aceste dozaje. Ţi se cere să afli tot mai limpede cît „eu” ai de modelat şi cît „eu” ai de părăsit, cît „sine” orientat, legat de Polul vieţii ai de actualizat.
„Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Vestea cea bună, acela îl va scăpa”, spune Christos (Matei 10,39; 16,25; Marcu 8,35; Luca 9,24; 17,33). Christos vorbeşte despre un execiţiu de practicat în viaţa de aici, în modesta noastră existenţă cotidiană. Ori de cîte ori eul achizitiv nu mai ocupă centrul scenei – cînd lucrezi cu intenţie generoasă, cînd gîndeşti fără a încerca să te înstăpîneşti asupra obiectului de studiu, cînd meditaţia şi ruga se lansează fără rest spre El –, trezeşti o fărîmă calitativă din sinele tău. Fie şi modest, incipient, te pregăteşti să-ţi pierzi sufletul în El fără „interesul” de a-l lua înapoi.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
