Persoana întîi

Publicat în Dilema Veche nr. 940 din 14 – 20 aprilie 2022
Persoana întîi jpeg

Cei care, în media, s-au referit la atrocităţile comise de armata rusă în Ucraina au insistat asupra unui lucru esenţial. E esenţial, au spus ei, ca instituţiile de investigaţie, ucrainene şi occidentale, să stabilească nu numai probele ororii, ci şi identitatea fiecărei victime. A determina numele, datele, condiţia fiecărui om ucis înseamnă a-l afirma, juridic şi uman, ca persoană. Înseamnă contrariul faţă de regimul voit de agresor care încearcă, prin teroare, să ucidă nu numai persoanele unui popor rezistent, ci chiar ideea de persoană.

Maia Sandu, preşedinta unui stat atît de mic, de vulnerabil, vecin cu zona agresată, a declarat o zi de doliu naţional pentru toate victimele din Ucraina. Făcînd astfel, ea a denunţat, prin contrast, josnicia agresorului care nu numai că a curmat viaţa civililor, ci a îndrăznit să le ofenseze, prin gesturi barbare, chiar moartea.

Sădită pretutindeni, în toate civilizaţiile, în adîncul umanităţii, stă reverenţa dinaintea morţii oricărui om. Fie că ne e apropiat sau nu, ne descoperim capetele, ne oprim cu deferenţă în faţa unui om aflat pe moarte sau a celui dus spre locul de odihnă. De ce este aşa? Desigur, percepem, mai limpede sau mai difuz, că el se află pe un prag absolut, care ne priveşte, a cărui încercare ne aşteaptă. Dar reverenţa se datorează, de asemenea, faptului că percepem preajma morţii ca pe un moment de intensitate a persoanei.

Pe de o parte, în apropierea sfîrşitului terestru – se spune – sufletul îşi recapitulează traseul, îl retrăieşte dens, îi întrezăreşte figura de destin. Chiar într-o atmosferă fără transcendenţă, „moartea limpezeşte retroactiv sensul vieţii” (Vladimir Jankélévitch). Religii, filozofii, literatură, mărturii susţin că, în preajma morţii, omul e înclinat spre revizitarea existenţei lui „aproape” trecute, spre examinarea tabloului ei cvasi-încheiat. În pasul morţii, el capătă imaginea „sinoptică” a propriului parcurs. Curînd după moarte, credinţele religioase şi cele populare aşază o judecată personală; fac sufletul abia destrupat să revină la locurile şi la actele vieţii lui, să le recunoască, să le judece, să le evalueze şi să fie evaluat. Toate acestea acumulează împrejurul morţii tema totalizării vieţii, pe care persoana o priveşte cu o conştiinţă înnoită, mai acută decît cea care lucrează pe fragmente, distrasă de succesiunea temporală.

Mai e ceva. Moartea înseamnă trecerea prin marea poartă a singurătăţii. Ştim că în pasul morţii nu putem fi însoţiţi de nimeni, că sîntem pe cont propriu, că „se moare singur” (Pascal), că moartea se adresează unicităţii mele. „Ştiinţa despre moarte” a comunităţii, oricît de amplă, de amănunţită, nu e decît un model anticipativ, care încearcă să „îmblînzească” acel dincolo care ne scapă. Între soarta unicităţii mele şi ştiinţa deţinută de colectiv nu există suprapunere asigurată. Strădania comunităţii de a-l asista pe „emigrant” are doar puterea auxiliară a simbolului, a ritualului, a intenţiei; pe frontieră, omul e pe propriul risc. Străin de ceea ce a lăsat în urmă, stă faţă în faţă cu ceva ce îi e perfect străin. Nu acesta e chipul presimţit al morţii, cînd dă tîrcoale celor vii?

Dar aşa fiind, sufletul e pus atunci în situaţia aparte a „celui singur în faţa Celui singur”, dacă împrumutăm expresia lui Plotin. Cu propria existenţă totalizată, dar deja lăsată în urmă, sufletul are în faţă riscul risipirii şi şansa unificării. E îndemnat să se lege cu intensitate de verticala Unului divin. În faţa morţii proprii, Iisus nu a eludat poarta singurătăţii. I-a afirmat tensiunea, a experimentat-o. A încredinţat-o tradiţiei creştine. În cuvintele Psalmului 21, 1, El – mult mai bine situat decît e sufletul nostru – îşi strigă izolarea, simţămîntul surpării. Se simte abandonat de Reperul absolut, de Cel care îl trimisese. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). Şi în aceeaşi clipă, face evidentă legătura insecabilă cu Tatăl. „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46). Christos străbate victorios vidul morţii, trece fiinţa umană dincolo el. O reaşază într-o legătură vivifiantă cu Polul realului. Iar, alături de Iisus, persoana umană face experienţa dublei posibilităţi, a prăbuşirii sau a ancorării în viaţa fără moarte.

Cît din fiinţă, ce aspecte ale ei străbat „dincolo”? Tradiţiile spirituale susţin că nu numai trupul, ci şi psihicul implicat în existenţa sensibilă, „lumească” face, mai curînd sau mai tîrziu, obiectul unei separări. Şi el aparţine perisabilului. Şi el se întoarce în „ţărîna” subtilă a lumii. Ceea ce străbate şi stăruie dincolo de moarte, spun tradiţiile, sînt aspectele din fiinţă afine transcendenţei: duhul, intelectul contemplativ, sufletul superior, sinele persoanei. Dacă o „pregătire pentru moarte” are sens, ea ar consta atunci în investigaţia: cît „eu” şi cît „sine” activ cuprinde fiinţa mea? Cît ego tenace rămîne insinuat prin ascunzişurile persoanei mele? Am izbutit, voi izbuti să reduc ceva din expansiunea lui, să-l reaşez cît de cît sub guvernarea sinelui? Din sinele latent, am izbutit, voi izbuti să trezesc o scînteiere? Am folosit ceva din puterea lui modelatoare asupra celorlalte registre ale fiinţei mele?

Or, a obţine luciditate în această privinţă, a îmbunătăţi raportul eu-sine fac parte oricum din viaţa spirituală. Nu grija morţii proprii este cea care, în primul rînd, îl îndeamnă pe om la cîntărire şi la strădania de a ameliora raportul. Ci faptul de a fi persoană, gustul persoanei pentru non-perisabilul divin. De aici preocuparea ei de a-şi trezi, de a-şi exersa facultăţile capabile de transcendent. S-a spus că filozofia şi chiar religia pot fi definite ca „pregătire pentru moarte”. Lucrurile stau mai degrabă pe dos. Reflecţia, pregătirea în această privinţă au rol de exerciţiu spiritual ajutător. De-a lungul vieţii de aici, eşti îndemnat să sondezi articulaţia între „eu” şi „sine” care îţi e specifică, să constaţi ce dozaj de latenţă şi actualitate are fiecare, cum lucrează în tine aceste dozaje. Ţi se cere să afli tot mai limpede cît „eu” ai de modelat şi cît „eu” ai de părăsit, cît „sine” orientat, legat de Polul vieţii ai de actualizat.

„Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Vestea cea bună, acela îl va scăpa”, spune Christos (Matei 10,39; 16,25; Marcu 8,35; Luca 9,24; 17,33). Christos vorbeşte despre un execiţiu de practicat în viaţa de aici, în modesta noastră existenţă cotidiană. Ori de cîte ori eul achizitiv nu mai ocupă centrul scenei – cînd lucrezi cu intenţie generoasă, cînd gîndeşti fără a încerca să te înstăpîneşti asupra obiectului de studiu, cînd meditaţia şi ruga se lansează fără rest spre El –, trezeşti o fărîmă calitativă din sinele tău. Fie şi modest, incipient, te pregăteşti să-ţi pierzi sufletul în El fără „interesul” de a-l lua înapoi.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.