Paştile în Dakar
Ziarele de limbă oarecum franceză ne semnalează faptul divers: cutare a plătit un marabout (căpetenie de confrerie religioasă musulmană) albinos (sic!), din Mali, să îngroape un cîine negru, ritual aducător de nenoroc unuia dintre candidaţii în campania prezidenţială (mă grăbesc să observ că a eşuat). Folosirea religiei şi a curenţilor subterani de putere pe care organizarea socială a acesteia le oferă celor doritori de glorie pieritoare a fost, de altfel, criticată aici. Decuplarea statului şi a politicilor sale de la infrastructura omniprezentă şi atotregulatoare pe care o oferă religia era, bun sau rău, un fapt aproape împlinit (şi) aici, care, pare-se, tinde să dea înapoi. Altfel, împăciuitor şi legat de proximitatea Zilei Naţionale (4 aprilie), Guvernul a decretat libere şi primele două zile de Paşti. Creştinii sînt ultraminoritari aici, dar, cel puţin la suprafaţa vizibilă, nu par să existe fricţiuni între musulmani şi catolici, din rîndurile acestora din urmă făcînd parte şi membri ai Guvernului. Paştile în Dakar sînt situate în imediata proximitate a alterităţii celei mai radicale pe care o putem imagina. Decorul, în primul rînd, aflat - indecis - pe linia de fractură între Sahara şi Africa vegetaţiei luxuriante. Prin urmare, depinde cum îndrepţi camera de luat vederi spre a surprinde fie o ilustrare a Ecleziastului, fie o bună aproximare turistică a Paradisului. Bisericile sînt curate, majoritatea de secol XX, şi din modernitatea lor deducem că sînt, cele mai recente, de dinainte, totuşi, de independenţă. De altfel, oraşul are un aer mediteranean din care - vorba unui prieten -, "s-au retras romanii". Urbanismul oraşului este confuz şi, acolo unde sînt vizibile, intervenţiile moderne au făcut mai mult rău decît bine. O piaţă uriaşă centrală este supraexpusă pîrjolului, pe cîtă vreme propice acestui climat (şi acestei culturi urbane) ar fi fost dimpotrivă, claustrul, curţile strîmte şi umbroase pe care le-am întîlnit în Maroc (în paradigma căruia Dakar ar fi o Casablancă mai ponosită). De altfel, apropo de situarea pe falie, oraşul este, de asemenea, situat la convergenţa paradigmei arabo-islamice cu cea a Africii Negre, de unde vin migraţiile celor împovăraţi. În această balanţă, paradigma europeană, cîtă a mai rămas în picioare, este puternic contracarată (în primul rînd financiar) de lumea islamică. Pe sub toate însă, subteran şi infra-economic, toată zona este permeată de produsele chinezeşti, singurele care par să se mai producă şi să se mai vîndă astăzi. La vînătoare de resurse energetice pe care să le ofere jertfă creşterii economice, China este omniprezentă în Africa. Inutil să mai precizez că, după ce şi-a luat jucăriile şi a plecat din lumea Africii francofone după 1990, în ciuda unui capital de simpatie pe care l-a risipit, e foarte greu pentru România să reintre aici, unde se joacă unele dintre cele mai de viitor mize economice ale lumii. Uriaşele rezerve de materii prime, în primul rînd de petrol, ale Africii, ar fi avut nevoie, abia acum cu adevărat şi viabil economic, de experienţa românească. Dakar, capitala Senegal-ului şi cel mai vestic punct al Africii, seamănă în multe privinţe, vai, cu Bucureştii din anii văcăroi. De altfel, îngroparea cîinelui de către marabout-ul albinos este din aceeaşi paradigmă cu găina care naşte pui vii, din "cotidienele" rrromâne de atunci. Aceleaşi plastice zburătăcind, aceeaşi laxitate socială şi cam aceeaşi arhitectură. Praful omniprezent este, de fapt, nisip, adus din Mauritania de vînturile care traversează deşertul şi îl exportă perpetuu spre sud. Cînd nu e deja acoperit de deşert, pămîntul e roşu precum cărămida bine arsă. Viaţa socială se petrece în stradă, precum în stradă se petrece, pentru prea mulţi, şi viaţa privată. Extrovertirea este trăsătura dominantă de caracter individual şi de grup. Ospitalitatea ("terranga") este văzută (şi aici!) drept atribut al ţării, un soi de "fabulospirit" altfel poziţionat. Neavînd nimic (noţiunea de sărăcie extremă are cu totul alte înţelesuri în Africa decît în Europa), cei pe care i-am întîlnit oferă totul. În vizită la familia unuia dintre prietenii noştri localnici, împreună cu antropologul Radu Drăgan, ni s-a pus la dispoziţie tot ceea ce familia avea ca resurse de nutriţie, ba chiar a trebuit să acceptăm şi daruri. Casele gospodăriei rurale creştine de pe lîngă Pambal - nişte colibe acoperite şi îngrădite cu ramuri de palmier, extrem de decorative, de care un muzeu al satului ar fi fost mîndru - erau curate ca în palmă şi răcoroase. Aflate pe un acelaşi teritoriu nedivizat, colibele membrilor familiei lărgite erau "reprezentate", prin delegaţie, dar şi în vederea conservării intimităţii, de o casă de oaspeţi decent echipate, cam la nivelul oricărei case ţărăneşti de pe la noi: cu mobilă curentă, icoane, fotografii de familie şi chiar un rudiment de vitrină. Am vizitat apoi misiunea catolică, unde se nevoia şi o măicuţă poloneză. Misiunea are biserică şi ţine loc, cum au făcut-o aşezămintele de felul acestuia dintotdeauna, de toate celelalte instituţii trebuincioase unei aşezări cumsecade: şcoală, spital, loc de rugăciune şi de adunare socială, precum şi loc de joacă, insolat, pentru ţînci. Acolo am văzut palmieri încrustaţi cu cruce, spre a fi "convinşi" să dea cît mai multă sevă (sucul de palmier este băutura favorită a localnicilor şi se extrage, destul de anevoios, exact în felul în care sînt utilizaţi arborii pentru cauciuc). Şeful familiei, acum pensionar, fusese marinar pe pescadoarele patriei sale (cu flotă, ca şi a noastră, acum vînturată); fusese la Constanţa, în port: ce-şi mai amintea? Nimic, docuri. Cît de invidiaţi sînt, uneori, profesioniştii migraţiei (şoferii de tir, aviatorii, marinarii) şi, de fapt, cît de puţine văd ei într-o viaţă... Ar fi de studiat cît de puţine oferă, ca emblemă a aşezărilor şi a civilizaţiei noastre, autostrăzile, porturile, gările, aeroporturile. Am fost, de asemenea, la Touba, capitală religioasă a ţării, şi, dat fiind interesul pe care i-l arată şefi de state din Maghreb, loc de pelerinaj regional. Din întîmplare, ne-am nimerit în chiar ziua cînd se anunţase vizita "ghidului" (cum pare să fie titlul oficial) libanez Ghadafi, care, în vederea participării, operetistic regizate, la ceremonia de depunere a jurămîntului de către preşedintele reales, Abdulaye Wade, şi-a instalat marele cort în curtea unei case de pe lîngă aeroportul din Dakar, la vedere, şi primea acolo liderii religioşi locali. La Touba, n-a mai ajuns însă, deşi am fost martorii unei masive operaţiuni de curăţenie la scara aşezării. Era o zi obişnuită, ni s-a spus că vinerea sînt sute de mii de oameni în pelerinaj, între curtea khalif-ului şi moscheea cu adevărat impresionantă, placată în marmură, cu curţi interioare şi împrejmuită cu gard. Nu am riscat să coborîm din maşină, întrucît am fi fost dintr-odată împresuraţi de cerşetorii locului, sute. Nu sînt violenţi, dar sînt agresivi în insistenţa cu care îţi cer milostenie. În plus, erau peste patruzeci de grade afară şi trebuia să trecem şi printr-o operaţiune de deghizare în straie locale şi, fireşte, ca peste tot, de descălţare, aşa că am renunţat. Totul avea aerul de sărbătoare potenţială, nisipul dimprejurul moscheei era încărcat în saci şi dus dumnezeu ştie unde, de unde avea să revină a doua zi la loc, maşini cu megafoane îndemnau la curăţenie şi la pietate. Peste toate pluteau portretele uriaşe ale lui Ghadafi, căruia i se mulţumea pentru ghidaj (şi, în subtext, pentru finanţare, mereu şi mereu solicitată). Cultura donaţiei, a pomenii este omniprezentă: posesiunea aduce cu sine şi obligaţia, reciproc asumată, a susţinerii materiale a celor din tribul sau din confreria ta. Iar poziţia de marabout este, şi din acest punct de vedere, exemplară. Distribuirea de danii se suprapune cu trimiterea copiilor de la şcolile coranice la cerşit pe străzi, pentru propria întreţinere ca elevi. Celor ce se grăbesc să critice această stare de fapt mă grăbesc să le dau şi exemplul călugărilor budişti, pentru care umilitatea procurării hranei din donaţii ale credincioşilor este parte din experienţa zilnică. În plus, aceeaşi presă citată mai devreme ne consemnează intervenţia unui astfel de marabout în favoarea protejării fizice a copiilor-cerşetori de gesturile de dispreţ şi agresiune ale celor opriţi la intersecţii. În fine, Prohodul şi Paştile de anul acesta - la biserica Notre Dame de Liban, maronită, printre prieteni. Comunitatea libaneză este mare, de peste treizeci de mii de suflete, dar creştini sînt doar vreo cinci mii; dintre aceştia, ortodocşi ar fi cam patruzeci la sută, dar au contribuit la constituirea etnico-religioasă a comunităţii majoritare, maronite. Slujba Prohodului s-a ţinut în arabă, după ritul oriental, în prezenţa arhiepiscopului de Dakar, Monseniorul Theodore Adrien Sarr, căruia toţi cei prezenţi i-am sărutat mîna după slujbă, în sala de întrunire a comunităţii. Aceeaşi muzică tînguită, tristă chiar şi fără de cuvinte, a Prohodului, ca şi în bisericile de acasă. Aceeaşi "îngropare" simbolică şi aceeaşi închidere a mormîntului. Şi, a doua noapte, aceeaşi veste bună, pe care deja o primisem de acasă cu anticipaţie (Dakar e pe GMT şi nu trece la ora de vară). Şi "acolo", acasă, ca şi "aici", la Dakar, ea suna la fel, la lumina oscilantă a lumînării: Hristos a înviat!
