Parabola magilor
La apariția romanului său Gaspard, Melchior et Balthazar (1980), Michel Tournier evoca imensa tentație de a imagina ceea ce episodul închinării magilor din Evanghelia după Matei, această „debarcare a Orientului somptuos, exotic, voluptuos înaintea ieslei sărace“, nu spune sau lasă în clarobscur. Totuși, romanul său nu umple doar cu fabulos și pitoresc tăcerile Scripturii, ci atinge, prin autobiografiile fiecărui mag și mai ales prin povestirea lui Irod, nodul esențial al episodului relatat de Matei: regalitatea mesianică în relație cu celelalte religii și, mai ales, în contrast cu mizeria puterii umane.
Această temă a regalității străbate, cum spunea Jean-Paul Roux, „întreaga viață a lui Hristos, de la peștera Nașterii pînă la îngropare“. Închinarea magilor, despre care nu știm cîți au fost, de fapt, inaugurează receptarea condiției mesianice a Celui care era așteptat ca „Domn al dreptății și al păcii“, așa cum titlul acuzator de pe cruce (rex Iudaeorum) și aromatele pecetluiesc identitatea profundă a Celui care va fi o „piatră de poticnire“ pentru mulți. Iisus încarnează o regalitate paradoxală, manifestată în opoziție cu toate privilegiile și violențele puterii exercitate îndeobște de oameni. El respinge în pustie ispita stăpînirii, intră în Ierusalim călare pe „mînzul asinei“, săvîrșește minuni, dar interzice uneori răspîndirea ecoului lor: în toate se înfățișează în condiția ascultării filiale față de Tatăl.
Probabil astrologi sau sacerdoți mazdeeni, magii deschid prin întrebarea pe care i-o adresează lui Irod tocmai „ambiguitatea politică“ a condiției pruncului mesianic: „Unde este regele Iudeilor?“. Ceea ce l-a aruncat pe Irod, abil și nemilos supraviețuitor politic, în prăpastia viciului său suprem: uciderea potențialilor concurenți. Venind din zone care nu se defineau religios și cultural în raport cu mesianitatea iudaică, însă erau marcate de o așteptare eshatologică, magii sînt instrumentele unei parabole a regalității divine, eliberatoare și taumaturgice. Ei se întîlnesc la Ierusalim cu regele pămîntesc tocmai pentru a deplasa privirea spre locul adevăratei regalități: Betleemul, cetatea lui David – figura prin excelență a legitimității mesianice.
Foarte semnificativă în traseul lor indicat de stea este intersectarea a două planuri la Ierusalim, unde ajung urmîndu-și, am putea spune, propria tradiție, pentru a primi – odată cu ascunderea temporară a stelei – indiciile Scripturii care converg spre Betleem. Altfel spus, revelația indirectă, prin intermediul astrelor, a unui limbaj recognoscibil pentru cultura religioasă a magilor conduce spre revelația directă din textele profetice: înțelepciunea non-iudaică și profeția, natura celestă și textul se conjugă și se potențează reciproc pentru a dezvălui persoana în care Dumnezeu se întrupează. Astrul care arăta calea fusese el însuși anunțat de Balaam, din afara poporului ales, prin profeția despre „steaua răsărind din Iacov“ (Num. 24, 17), interpretată de textele de la Qumran și apoi de tradiția creștină în sensul moștenirii mesianice a lui David.
Scena recunoașterii de către reprezentanții unei înțelepciuni străvechi a regalității paradoxale a pruncului dumnezeiesc, deși povestită doar de un singur evanghelist, în contrast cu lectura politică eronată, întruchipată de Irod, devine în momentele aurorale ale creștinismului o imagine identitară mai puternică decît altele. Mărturie stă iconografia sa, de la capela greacă a catacombelor Priscillei și sarcofagele creștine din veacurile IV-V pînă la mantia Teodorei de pe mozaicurile de la Ravenna și la Evangheliarul din Lorsch. Potrivit lui Thomas F. Mathews, imaginea lui Iisus copil primindu-i pe magi, semn al universalității sale religioase, este mult mai proprie creștinismului originar decît iconografia inspirată de cea imperială. Însă imaginarul puterii pămîntești avea să se răzbune atunci cînd magii vor fi asumați ca modele imperiale și regale, în Răsărit și Apus, de la Iustinian și Constantin Porfirogenetul pînă la dinastia Hohenstaufen și după ea. Din înțelepți cititori în stele ei devin „regi“ și sînt înfățișați fastuos în arta occidentală ca personaje ale unei alegorii teologico-politice. De aici, misterioasa lor prezență se deschide spre orizontul liber al imaginației.
Foto: wikimedia commons
