Ortodoxie, intelectualism, intelectuali
"Regret că am acordat prea multă importanţă artelor liberale: există mulţi sfinţi care le-au ignorat complet şi mulţi alţii care le stăpînesc, dar nu sînt sfinţi ." Fericitul Augustin, Retractationes O evidenţă: marea majoritate a călugărilor din vremea creştinismului timpuriu erau oameni simpli, de origine modestă, fără prea multă carte. O legendă spune că Sf. Antonie, părintele monahismului primitiv, refuza cu obstinaţie să primească o educaţie susţinută, de teamă să nu fie contaminat de ereziile colegilor. Ca şi Sf. Pahomie, marea majoritate a călugărilor nu vorbesc decît limba locului unde s-au născut, transmiterea credinţei se face predominant pe cale orală. Părinţii deşertului sînt extrem de reţinuţi faţă de ceea ce am putea numi "munca intelectuală"; Patericul abundă, în schimb, în referinţe la împletitori de coşuri de rafie sau plase de pescuit, alte meserii care cer un efort fizic şi concentrare. Cunoaşterea poate fi chipul luat de demon, iar studiul riscă să ocupe tot spiritul călugărului, acesta fiind sustras de la rugăciunea permanentă. Pericolul reprezentat de "cunoaştere" este încă şi mai acut pentru tinerii călugări instruiţi, entuziasmul de care ar fi putut da dovadă aceşti tineri neexperimentaţi în aprofundarea pe cale "raţională" a prezenţei Divinului în lume fiind perceput ca periculos. Intervine mai apoi ascultarea prin care călugărul admite să depindă, în mod voluntar, de un maestru spiritual şi duhovnicesc. Ortodoxia nu absolutizează ascultarea şi nici anihilarea voinţei proprii prin practicarea acestui dificil exerciţiu, dar îl recomandă, în schimb, ca fiind un mijloc de a reduce superbia intelectuală a novicilor, totul petrecîndu-se în spiritul creştinismului originar. Punerea în practică a ascultării implică deci în mod fatal încetarea exerciţiului intelectual independent, dacă acesta nu obţine acordul superiorului spiritual. Perioada de glorie a Bizanţului comportă cîteva trăsături care se vor regăsi mai apoi în evoluţia relaţiilor dintre curentele "intelectualiste", laici şi Biserică şi după dispariţia Imperiului, fiind matricea pe care se vor dezvolta mai apoi toate celelalte biserici naţionale. Universitatea din Constantinopol, fondată în secolul V de Împăratul Teodor II, va reprezenta mult timp polul spiritual şi ştiinţific al Orientului. Curiozitatea bizantină nu cunoaşte limite, studiile istorice (inclusiv cele de istorie bisericească) sînt unul dintre domeniile ei favorite de expresie. Scrierile bizantine sînt impregnate de prezenţa miraculosului, de fapte extraordinare, dar şi de relatarea unor fapte anecdotice, vesele, futile. "Spiritul critic lipseşte însă cu desăvîrşire, la fel ca şi dorinţa de a prezenta adevărul exact", scrie Diehl, cu o anumită doză de maliţiozitate, în celebra sa istorie a Bizanţului (p. 258). Criza iconoclastă ce zguduie din temelii Imperiul marchează un moment important în relaţia dintre reprezentanţii laici ai "înaltei culturi" şi ierarhia ortodoxă. Din acel moment, creştinismul devine cultura însăşi (Ducelier, p.269). Exerciţiul intelectual al laicatului va cunoaşte o limitare impusă de către permanenta teamă de erezie. Nimic din ceea ce ar fi putut leza conceptul sacru de ortodoxie nu mai este tolerat. La fel ca în Europa Occidentală, Biserica începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra instituţiilor de învăţămînt, care practic nu mai prezintă un caracter laic. Studiile religioase sînt dominate de studiul trecutului, există tendinţa de a repeta sub diverse forme învăţăturile de bază ale Părinţilor Bisericii. Orice tendinţă "intelectualistă" de introducere a unor teme noi (de inspiraţie platoniciană, de pildă), este percepută ca o tentativă indirectă de schimbare a ordinii stabilite. Se formează progresiv un sistem de regularizare teologică şi mai apoi socială, care exclude automat orice contestare simbolică a autorităţii centrale. Un exemplu de funcţionare a "simfoniei bizantine": atunci cînd Ioan Ithalos (secolul XII) încearcă să dezvolte studiul doctrinei platoniciene, în contracurent cu scolastica aristoteliană ce domină academia bizantină, teologii "oficiali", sprijiniţi de însăşi familia imperială a Comnenilor, îi anatemizează, în scurt timp, pe dizidentul Ithalos şi pe partizanii acestuia (Ducelier, p. 447). Apariţia curentului isihast şi publicarea în 1338 a "Triadelor" Sfîntului Grigore Palama consacra definitiv ideea că în Ortodoxie nu se pot face progrese în cunoaşterea Divinului utilizînd mijloace intelectuale. Disputa dintre apofatic şi catafatic este definitiv tranşată. Începînd cu acest moment, Ortodoxia începe să fie suficientă sieşi, conştientă de faptul că forţa ei rezidă în "suflet" şi nu în "spirit". Agonia Imperiului sugrumat de prezenţa otomană este însoţită în mod paradoxal de o intensificare a disputelor ştiinţifice şi teologice. Numeroşi cronicari bizantini descriu cu lux de amănunte viaţa animată din Universitate, acolo unde disputele şi pasiunea pentru teologie erau însoţite, nu de puţine ori, de strigăte şi injurii, iar comisarul imperial, cel ce se ocupa de supravegherea academiei, avea adesea dificultăţi în a restabili ordinea (Diehl, p. 113). Cucerirea Constantinopolului de către turci constituie o lovitură fatală pentru cultura bizantină şi reprezentanţii săi, obligaţi să supravieţuiască unui regim ostil. Urmează o lungă noapte de aproape patru secole; procesul de redeşteptare naţională de la jumătatea secolului al XIX-lea găseşte Biserica Ortodoxă într-o situaţie total diferită de celelalte Biserici din Occident, acolo unde primele efecte ale modernizării şi secularizării încep deja să se facă simţite. Pentru a ne limita doar la cazul României, "modernitatea" visată de intelectualitatea liberală, şcolită în Occident nu coincide întotdeauna cu viziunea conservatoare a bisericii. Controversele din această perioadă cu privire la rolul Ortodoxiei în societate sînt simptomatice pentru toate crizele de identitate provocate de construcţia unei naţiuni moderne. Ele se regăsesc şi astăzi, în mare măsură, în discursul intelectual public. Secularizarea bunurilor şi averilor bisericii este opera unui grup intelectual restrîns de oameni politici instruiţi în Occident, laici, care "dezechilibrează" faimoasa simfonie bizantină a raportului cu Statul, înclinînd balanţa puterii în favoarea acestuia din urmă. Imaginea "intelectualului" modern în ochii clerului ortodox nu este prea "roză" la începutul secolului XX, iar pozitivismul, ajuns tardiv în universitatea românească, contribuie şi el la "deteriorarea" acesteia. Perioada interbelică este perioada cea mai interesantă din punctul de vedere al interacţiunii intelectual laic - Biserica. "Unde sînt şi cine sînt? - se întreabă intelectualul român sfîşiat de atracţia exercitată de Bizanţ şi Roma, de Occident şi de către Rusia, Franţa şi Germania. Cum aş putea oare concilia într-o reprezentare unificată arhaicitatea ţărănească ce legitimează România eternă şi propria apartenenţă în mişcarea generală şi universală a modernităţii?" (Karnoouh, p. 128). Toate aceste interogaţii pe care antropologul francez le plasează la începutul unui capitol intitulat simbolic "Aspecte remanente ale arhaismului românesc", rezumă frămîntările eterne ale intelighentsiei româneşti. (continuare în numărul viitor)
