Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4)
Fenomenul sfințeniei se subîmparte în două dimensiuni, adesea confundate: pe de o parte, cea trăită de individ ca o desăvîrșire a virtuților, acompaniată de manifestări harice, care se arată observatorului exterior ca puteri supranaturale, pe de altă parte, cea narată, deci dezvăluită lumii de un observator exterior, fie la prima mînă, cea de ucenic și martor al puterii harice, fie la mîna a doua, de narator „profesionist“, care folosește documente sau atestări orale, adică reputația care se formează din venerație.
Distincția e foarte importantă, chiar dacă este foarte greu de surprins. Sfințenia „trăită“, adică clipa autopercepută de har, se petrece într-o discreție totală, atunci cînd ea se manifestă în mijlocul unei vieți de asceză, nici nu se cere comunicată, adică experiența în sine își este suficientă, nici nu poate fi comunicată fără a se expune imediat unui examen critic exterior. Majoritatea scenelor de rapt mistic din Pateric sînt observate pe furiș de un ucenic sau de un vizitator întîmplător. Misticul pus să dea socoteală de ceea ce i se întîmplă neagă că i s-ar fi întîmplat ceva ieșit din comun.
De fapt, distincția traversează un prag pe care îl putem indentifica drept limita dintre funcția de conștientizare a ființei prin har, descoperirea sensului vieții, a Adevărului, absolut închisă în individ, și funcția socială a manifestării harului. Aceasta din urmă se autonomizează, adică devine scopul în sine al experienței harice, în cazul martirilor. Aceia, nemaifiind în puterea lor de a-și arăta sau ascunde ceea ce trăiesc, fiind cu totul în mîna călăilor lor, ceea ce li se întîmplă dincolo de înțelegerea noastră, răbdarea suferinței și a umilinței, nu le mai aparține și nu le mai este adresat exclusiv lor. Manifestarea harului se îndreaptă în acel caz spre privitori, fie călăii sau observatorii indiferenți, care sînt mustrați în conștiința lor prin ceea ce văd, fie ceilalți credincioși care sînt îmbărbătați în credința lor prin ceea ce văd.
Prototipul sfințeniei este acesta al martirilor. În cazul lor, distincția operată mai sus se anulează. Ceea ce trăiesc ei se și vede de către ceilalți și este imediat admirat și narat de către martori, fără să se mai poată întoarce ca stimă de sine către cel proslăvit de har, căci timpul lor pe pămînt se sfîrșește cu acea proslăvire. Modelul este dat de Sfîntul Protomartir Ștefan care, fiind dus spre a fi omorît cu pietre, vede, dar și arată slava lui Dumnezeu și pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu, după care sub ploaia de pietre își dă duhul.
Sfințenia din asceză se lovește tocmai de supraviețuirea pămînteană a individului care a trăit momentul haric. Harul manifestat se percepe de către public ca fenomen taumaturgic și foarte repede se transformă în narațiune. Minunea este povestită și chiar dacă circulă o vreme oral, ea este deja narațiune contemporană cu actorul ei. Dar propriul narațiunii despre fenomenul taumaturgic este tocmai autonomizarea ei față de autorul actului taumaturgic, ba chiar și față de primul narator. Cel care aude povestea și o spune mai departe este la fel de convins de adevărul ei ca și naratorul-martor. Povestea, odată ieșită din clipa care a produs-o, își trăiește propria viață. Putem merge mai departe cu observația și să spunem că însăși clipa taumaturgică este rezultatul dorinței celui care vrea s-o observe sau chiar să se împărtășească de aceasta independent de voința celui care devine actorul principal al narațiunii. Modelul se află de asemenea în Evanghelii, în pericopa despre femeia cu scurgerea de sînge (la Matei 9, 20-22, Marcu 5, 25-34 și Luca 8, 43-48), care se atinge în mulțime de poala hainei lui Iisus din încredințarea că se va vindeca. Fenomenul taumaturgic este precedat de o narațiune despre minunile lui Iisus, „auzind ea cele despre Iisus“ (Mc 5, 26), se manifestă ca o decizie interioară și nedestinată publicului și se transformă în cele din urmă în taumaturgie publică, Iisus vrea să știe cine s-a atins de haina lui, și reintră prin textul evanghelic în circuitul narativ. Dar depășind excepția Evangheliei, regăsim fenomenul în literatura hagiografică. Să citim, spre exemplu, următorul fragment din Patericul egipitean alfabetic, la avva Sisoe, capitolul XVIII: „A mers odată un mirean la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie, avînd cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întîmplat de a murit fiul şi nu s-a tulburat, ci l-a dus cu credinţă la bătrînul. Şi a căzut cu fiul său, ca şi cînd ar fi făcut metanie ca să fie blagoslovit de bătrînul şi sculîndu-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrînului şi a ieşit din chilie afară. Iar bătrînul socotind că metanie îi face, i-a zis lui: scoală şi ieşi afară! Căci nu ştia că a murit. Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzîndu-l tatăl lui, s-a înspăimîntat şi intrînd s-a închinat bătrînului şi i-a vestit lucrul. Auzind bătrînul s‑a mîhnit, căci nu voia să se întîmple aceasta. Dar i-a poruncit omului ucenicul bătrînului, ca nimănui să nu spună pînă la sfîrşitul aceluia.“ Avem aceeași schemă în care credința intimă a tatălui îl forțează pe avva Sisoe să se manifeste taumaturgic. Și Iisus, și avva Sisoe sînt în stare să cunoască singuri identitatea celui asupra căruia se exercită puterea lor, dar prin aparenta surpriză este subliniată taina din inima credinciosului. Taumaturgia este un dușman al ascezei în măsura în care minunea îi atrage ascetului reputația ca ispită a mulțumirii de sine. Patericul pune în scenă în mod special această fugă de funcția socială a manifestărilor harice trăite de monahi. Pentru monah smerenia este virtutea supremă. Celebrul articol al lui Peter Brown despre apariția și funcția, se înțelege socială, a omului sfînt (holy man) în antichitatea tîrzie a folosit ca material al cercetării narațiunea despre omul sfînt, adică texte hagiografice sau istoriografice în care apare omul sfînt ca actor social. Deși Peter Brown și-a revizuit el însuși evaluarea „funcționalistă“ a sfințeniei ascetice în antichitatea tîrzie, ceea ce rămîne valabil din acel studiu este faptul că narațiunea despre omul sfînt în mod inevitabil împlinește sau chiar aparține deja funcției sociale a sfințeniei descrise mai sus. Această funcție socială există autonom de intenția subiectului hagiografic și de experiența lui harică.
Conștientizarea acestei frontiere între „trăit“ și „povestit“ admite că există o diferență între una și alta, adică în mod inevitabil percepția exterioară a manifestării harice nu este identică cu experiența interioară a acesteia. De cele mai multe ori observatorul extern are nevoie chiar de o exegeză a ceea ce vede, astfel încît să înglobeze în narațiune măcar parțial experiența interioară. Textul devine astfel o negociere între interior și exterior, între avvă și ucenic. Această negociere, care de cele mai multe ori presupune un decalaj temporar între eveniment și narațiune, are și rolul de a proteja actorul taumaturgic de efectul reputației. Astfel ne putem explica atît fenomenul pseudonimității în literatura hagiografică și spirituală, cît și tema foarte importantă a robilor ascunși ai lui Dumnezeu sau sfinții necunoscuți. În această negociere intră și un fel de preformare a ucenicului, ca să fie în stare să înțeleagă ceea ce vede. Tot în Pateric avem evocată această temă la avva Macarie egipteanul, capitolul II, cînd, la îndemnul lui Dumnezeu, îi găsește într-o oază din pustiul cel adînc pe cei doi pustnici care trăiau fără haine și vara, și iarna, răbdînd și arșița, și frigul fără pagubă după pronia lui Dumnezeu. Aceia sînt cu adevărat monahi, iar cei care ca el, zice avva Macarie, nu pot să fie monahi în felul acela, prin ruperea totală de lume, chiar și de lumea monahilor, să stea în chilie să-și plîngă păcatele. Revelația cea mare are nevoie de mai multe văluri, dintre care cel mai mare este cel al identății ascunse, iar Macarie nu ne spune numele pustinicilor desăvîrșiți, nici nu-i întreabă. Practicarea virtuții în taina inimii este ultima redută. Dar poate fi povestită această cucerire? Da, dacă povestitorul însuși este Macarie!
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
