O sărbătoare care nu trece
Paştele înseamnă „trecere”: de la o condiţie la alta, de la finitudine închisă în ea însăşi la posibilitatea fiinţei de a respira în orizontul fără limite al Învierii. Paştele înseamnă „trecere”, dar e o sărbătoare care nu trece. Ea îl cuprinde pe credincios în aventura trecerii. Îl pregăteşte pentru trecerea verticală, îl conduce de-a lungul înţelesurilor ei. Între Paşte şi Pogorîrea Sfîntului Duh, Biserica aşază Duminicile, cu pericopele lor evanghelice, ca pe nişte nuclee radiante, unde evenimentul Învierii îşi desfăşoară sensurile, le propune spre reflecţie, spre pătrundere, spre interiorizare. În spaţiul credinţei, strădania de a înţelege nu e deloc un aspect marginal. Nu e ceva neglijabil. Christos însuşi o spune în puncte tari ale învăţăturii lui. În parabola semănătorului: „Sămînţa semănată în pămînt bun este cel ce aude cuvîntul şi-l înţelege” (Matei, 13, 23). „Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele?” (Marcu, 4, 13). Celor potrivnici le spune: „De ce nu înţelegeţi vorba Mea?” (Ioan, 8, 43). La spălarea picioarelor, către ucenici: „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?” (Ioan 13, 12).
Reflecţia interogativă, căutătoare, sensibilă la paradoxurile cuvintelor evanghelice, mobilizată de uimirea pe care ele o trezesc: iată o strădanie care face parte din pregătirea fiinţei pentru trecere. E deja intrare în condiţia trecerii. În volumul Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Andrei Pleşu porneşte tocmai de la o asemenea uimire, de la ceea ce pare un „scandal teologic” pentru a prinde intenţia parabolelor, pentru a pătrunde în bogăţia lor tematică, pentru a discerne stilul cuvîntului christic. Într-un articol reluat de curînd în revistă („Somnolenţă, tristeţe, frică”), el pune iarăşi accentul pe înţelegerea care te angajează, te transformă, care devine, chiar aici şi încă de aici, atitudinea unei vieţi înnoite. E „încăpăţînarea benefică de a «învia» clipă de clipă”: a te smulge din moţăiala stereotipiilor, a gusta din bucuria Cuvîntului în ciuda urîţeniei vremurilor, a tinde spre pacea Lui de un calm suveran, de o solară îndrăzneală.
O duminică dintre Paşti şi Cincizecime e dedicată Samarinencii. La fîntîna lui Iacob, Christos o întîlneşte pe „străină” (Ioan, 4, 3-42). Şi i se adresează cum, poate, nu s-a adresat nimănui în Evanghelii: ca unui intim de la care poţi pretinde ceva vital. „Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sînt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”. Aflat pe drumul Galileei, Iisus ieşise din Iudeea, din teritoriul şi cultura cărora le adresează de obicei mesajul Împărăţiei. „Şi trebuia să treacă prin Samaria.”
Locul de cult al ţinutului, muntele Garizim – un nume care are conotaţia de ombilic al cosmosului –, constituie, pentru samarineni, axa simbolică a lumii; dar le dă şi conştiinţa unei separări, a unei înstrăinări, a unei marginalităţi în raport cu tradiţia de afirmată legitimitate a Ierusalimului. Samaria – cu centrul ei, marcat pe verticala adîncurilor de puţul patriarhului şi pe verticala înălţimilor de muntele cosmic –, Samaria întreagă este un ţinut care desemnează condiţia „străinului”. Astfel fiind, e un peisaj simbolic tocmai potrivit pentru a arăta că prezenţa şi mesajul lui Christos nu admit graniţe, închideri, excluziune, favoritisme. Că au doar exigenţa înţelegerii. O înţelegere care se află mereu în mers, atentă la sugestiile Celui care îi relansează drumul.
Într-un mod cu totul aparte, Iisus se adresează aici unei singure persoane. Iar ea este, în multe chipuri socio-religioase, secundară, neînsemnată, periferică. E o femeie străină. Or, tocmai ei Christos îi conduce abrupt, insistent, înţelegerea către universalitatea prezenţei şi a mesajului său. „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Centrele veneraţiei prea instalate, mărginirile etnice, concurenţa confesională, fala exclusivistă, toate acestea nu au de-a face cu întîlnirea izbutită între divin şi uman. Nu o pot condiţiona, nu o pot mărgini, nu o pot revendica.
O paranteză: cînd ierarhul de la Constanţa afirmă că Lumina Învierii nu se iveşte decît pentru ortodocşi, pretenţia e amuţitoare. Sau ridicolă. Nu e nevoie de cine ştie ce isteţime ca să vezi în ce penibilă contradicţie se află ea cu Christos, cu prezenţa şi cuvintele Lui. Pe de o parte, Lumina lumii e arestată în limite confesionale, e trofeul unui grup care şi-a arogat monopolul dreptei credinţe. O posibilă celebrare a Paştelui la aceeaşi dată cu celelalte ramuri creştine, asta îi stîrneşte ierarhului împotriviri brutale. Păi, dacă toţi ar sărbători deodată, nu s-ar mai deosebi cui „aparţine” Lumina, cine posedă „superioritatea” în creştinătate. Pe de altă parte, ortodocşii ucraineni sînt lăsaţi de ierarh în plata atacului barbar al lui Putin, care e declarat creştin valoros fiindcă ridică biserici. Probabil că Lumina nu e garantată decît pentru creştinii agresivi, ameţiţi de aburii superiorităţii, adepţi ai lui Teodosie, ai lui Putin şi Kiril... Efortul lui Dumnezeu de a ne deschide spre înălţimea Sa universală cum lucrează oare în gîndirea şi în discursul acestui ierarh „dreptcredincios” şi ale altor colegi de „superioritate”? Închid paranteza.
În economia Evangheliilor, episodul Samarinencii e unul dintre cele care indică modul de radiaţie înspre lume a Împărăţiei: ea a venit şi vine. „Vine ceasul şi acum este” (Ioan, 4, 23). Împărăţia se manifestă – ni se spune aici – incoativ. În sine, ea este, evident, un dincolo absolut. Însă începutul experienţei ei se oferă încă de aici şi de acum, ca un dat care – infinit, de necircumscris şi transcendent în sine – se insinuează totuşi în textura sufletelor şi a lumii. Inepuizabila dinamică a condiţiei ultime se declanşează şi ne preia din imediatul condiţiei noastre actuale. Se adresează încă de aici înţelegerii noastre. Cum?
În centrul Samariei, la fîntîna lui Iacob, Iisus face prezentă circulaţia între datul vizibil şi realitatea misterioasă spre care el trimite. Între apa fîntînii şi apa vie a Duhului, între locul de cult şi starea spirituală a Împărăţiei, între clipa de faţă a întîlnirii şi clipa eschaton-ului se stabileşte aici o fertilă tensiune. Şi chiar mai mult. „Apa pe care i-o voi da Eu”, spune Christos, „se va face” în cel ce bea „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan, 4, 14).
Pe de o parte, Christos îşi afirmă universalitatea, afirmă că radiaţia Lui nu are margini, nu poate fi închisă în conture terestre (geografice, etnice, confesionale). Pe de altă parte, El se concentrează pe o unică direcţie: adîncul cel mai adînc al persoanei umane. Acolo, în centrul ei profund, e adevăratul punct de întîlnire, de transformare, de uniune. Episodul samarinencii trimite spre o intimitate mai strînsă decît singurătatea dialogului de la fîntînă. Invocînd „apa vie” a Duhului, invocînd contemplarea divinului „în duh şi adevăr”, nu ne anunţă oare Christos reciproca descoperire dinlăuntru a partenerului divin şi a celui uman?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
