Mord parast sau cultul martirilor din Iran

Picturi uriaşe împodobite cu lalele roşii ca sîngele, portrete de tineri cu figuri încremenite sau uşor zîmbitoare, portrete ale imamului Hossein, ucis la Kerbala, şi ale liderului revoluţiei islamice, Ruhollah Khomeini. Sînt martorii tăcuţi ai vieţii care pulsează zi de zi în oraşele iraniene. Iranienii trăiesc contemplînd moartea, contemplîndu-i pe martiri. "Sîntem mord parast, ne venerăm morţii; fie că au murit acum 1400 de ani, ca imamul Hossein, fie că sînt rudele noastre căzute în războiul cu Irakul, morţii noştri sînt cu noi în fiecare clipă" " îmi spune o prietenă iraniană. Cei morţi în războiul cu Irakul sînt shahid, adică martiri, la fel ca imamul Hossein, după modelul lui. Industrie pentru morţi şi vii. În jurul cultului martirilor, în republica islamică s-a dezvoltat o adevărată industrie. Străzile poartă nume de martiri din războiul cu Irakul. Fiecare zid de clădire gol este imediat acoperit de o pictură care să le aducă permanent aminte iranienilor că, pentru ei şi pentru credinţă, au murit taţi, soţi, fraţi. În marele bazar din Teheran se vînd goblenuri şi postere ale imamului Hossein, atît de îndrăgit de iranieni. Nu există magazin ori prăvălie fără un portret al imamului Hossein ori al liderului revoluţiei, Khamenei, fie cu priviri impunătoare, fie cu un zîmbet cald, norişori albi în fundal, flori şi mult verde " culoarea islamului. Femeile îşi recunosc în şoaptă pasiunea pentru acest imam tînăr şi frumos, ucis mişeleşte de califul Yazid: "Nu le putem ierta sunniţilor că ni l-au ucis pe imam, era atît de tînăr, atît de credincios şi de frumos, un bărbat adevărat" " spune o femeie în chador şi scoate de sub faldurile negre un medalion cu portretul imamului. Un bărbat tînăr, cu o coamă bogată neagră, sprîncene arcuite, îmbinate deasupra nasului acvilin, buze fine, ochi pătrunzători, tenul alb ca laptele. În păr are o pană verde, culoarea islamului, şi în mînă " o lance. În parcuri şi în spaţiile verzi, din loc în loc numele lui Hossein e format din rînduri de lalele ori trandafiri roşii. Sînge de Ashura. Iranienii nu uită sîngele vărsat. De Ashura, pe străzi, în piaţete, se joacă ta’zieh " mici piese de teatru în care sînt retrăite bătălia de la Kerbala şi ultimele clipe ale imamului Hossein. Pe clădiri flutură drapele negre de doliu, timp 30 de zile, în luna moharram, noaptea la porţi se aprind luminiţe colorate. În public, oamenii plîng sincer, femei care bocesc ca şi cum tocmai le-ar fi murit o rudă, bărbaţi cu lacrimi în colţul ochilor. Cînd actorii ajung la momentul morţii lui Hossein, mulţimea strigă într-un glas "Nu muri, Hossein!". Patimile lui Hossein sînt trăite cu asemenea intensitate încît nu de puţine ori se întîmplă ca femeile să leşine. Pe străzi se derulează sine zani, procesiuni însîngerate, bărbaţi îmbrăcaţi în negru, raşi în cap, care se lovesc pe spate cu bice cu capete de metal care sfîşie şi muşcă din piele. Întreg Iranul se scufundă sub un vaiet de durere. A plînge pentru imam înseamnă a plînge pentru tine însuţi, pentru toate durerile şi necazurile tale, lacrimile le spală pe toate, şi ieşi mai curat din luna moharram. La fel se întîmplă la comemorarea liderului revoluţiei islamice, Ruhollah Khomeini, părintele republicii, ayatollah marja " sursă de ispiraţie spirituală pentru şiiţii din întreaga lume. "Pentru noi este ca şi cum ar fi murit ieri" " îmi spune un bătrîn venit din provincie la mormîntul lui Khomeini. Peste mulţimea strînsă în jurul mormîntului zboară stropi de apă din ţîşnitori instalate pe margine, dar căldura rămîne insuportabilă în mulţimea care se mişcă asemenea unui corp uriaş, cu un vaiet care se aude din depărate. Şiiţii merg mereu în pelerinaj la locuri sfinte. Musulmanii sunniţi îi privesc cu dispreţ, spun că sînt nişte idolatri. Fiecare mormînt al unui imam şiit ori al unui sfînt sau al unui derviş sufi este pentru şiiţi loc de pelernaj, unde vin să îşi spună necazurile, convinşi că miracolele sînt posibile, lasă ceva bani şi bucăţi de hîrtie, ca acatistele creştinilor ortodocşi, pe care îşi scriu rugăciunile şi dorinţele. Pomeni şi parastase. În Iranul şiit, pomenile şi parastasele se fac la acelaşi interval de timp ca la noi, în creştinismul ortodox. În bucătării se simte aceeaşi frenezie a gătitului. Munţi de orez cu sosuri gătite cu migală, îndelung, kubideh care sfîrîie prospăt şi fraged în tigăi, fructe confiate sau proaspete, dulciuri, alviţă iraniană cu fistic, migdale în glazură cu seminţe de susan. În faţa prăvăliilor, pe cîte un scaun se pune un vas cu dulciuri sau cu fructe confiate, mai ales curmale moi, pomană pentru trecători. Cei cu stare închiriază separeuri în restaurante sau apartamente de hotel. Se trimit invitaţii scrise cu auriu şi negru, pe hîrtie scumpă. La masă, din loc în loc, Coranul în miniatură. Nimeni nu mănîncă pînă nu se termină rouzeh, rugăciunea cîntată a mullahului. Şi, bineînţeles, este pomenit imamul Hossein. Istoria este acum. În anul 632, odată cu moartea profetului Mohammad, se declanşează o aprigă luptă pentru putere, pe baza interpretărilor religioase căutîndu-se un răspuns la întrebarea: "cine să fie succesorul?". Încă de la început este un conflict politic, mascat de motivaţii religioase. Grupul de camarazi ai profetului reclamă succesiunea pe baza unui verset din Coran, iar familia profetului, pe baza altui verset, susţine că Mohammad ar fi dorit ca succesiunea să se facă pe linie de sînge. Vărul şi ginerele lui Mohammad, Ali, este înfrînt de Abu Bakr, socrul profetului, care devine calif. Apoi, Ali pierde puterea din nou în faţa califilor Omar şi Osman. 25 de ani mai tîrziu, califul Osman este asasinat, iar Ali devine în sfîrşit calif. Dar nu pentru multă vreme. După cinci ani este asasinat, ceea ce declanşează un conflict deschis între Omayazi sau sunniţi, adică cei care urmează sunna " tradiţia lui Mohammad " şi şiiţi, "partizanii lui Ali". După mortea lui Ali, fiul său Hassan încheie un acord cu omayazii. Dar în anul 680, Hassan moare, iar fiul său Hossein reclamă califatul, ca urmaş de sînge al profetului. Pretextul apare cînd locuitorii din Kufa îi cer să-i elibereze de califul Yazid din Damasc, renumit pentru depravarea lui. Hossein îşi adună o mică armată, dar pînă ajunge la Kerbala, locul bătăliei, pierde sprijinul locuitorilor din Kufa, după ce Yazid le cumpără bunăvoinţa. Hossein şi luptătorii lui se trezesc izolaţi şi înconjuraţi de armata lui Yazid, departe de orice sursă de apă şi mult depăşiţi numeric. Hossein refuză să se predea, să fie dezonorat. Pleacă să caute apă împreună cu camarazii săi şi cade într-o ambuscadă. Este ucis, iar capul îi e tăiat şi dus la curtea lui Yazid. Povestea mi-a fost spusă la timpul prezent de un prieten iranian. Hamed e tînăr, sub 30 de ani, cu căştile de la iPod atîrnate pe piept, îmbrăcat modern, vorbitor de trei limbi străine. Nu mă aşteptam. Mi-a povestit totul ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri. De vorbă cu martirii. "Moartea aici în Iran face parte din viaţă, noi ne iubim morţii, vorbim cu ei, fie că sînt sfinţi sau rude" " îmi spune Hamed. "Vezi că nimic nu se spune aici fără a pomeni de shahid, de martiri; fie că e vorba de imami, fie de iranienii morţi în războiul cu Irakul, rana e încă deschisă." Mulţi tineri iranieni s-au născut după revoluţia islamică, pentru ei este un eveniment istoric cu care nu pot relaţiona. Nu la fel este războiul cu Irakul, pentru că nu există familie în Iran care să nu fi pierdut atunci măcar un membru. Rănile sînt vizibile şi azi, republica islamică le poartă de grijă, prin fundaţii religioase, văduvelor şi copiilor ucişi pe frontul cu Irakul şi celor care îşi scuipă şi acum plămînii din cauza gazelor lui Saddam. Urmaşii martirilor au locuri gratuite în universităţi. Toată populaţia masculină a Iranului s-a mobilizat atunci, inclusiv copiii de 11-12 ani. După o instrucţie sumară, plecau la război înarmaţi de multe ori doar cu un mic portret al imamului Hossein şi cu o cheie de lemn, cu care urmau să deschidă porţile raiului. Aceşti tineri şi copii erau cei care se aruncau peste mine, ca să facă drum trupelor şi transportoarelor iraniene. "Nu era sinucidere, era felul lor de a lupta, făceau cale liberă pentru soldaţi, sinuciderea este un mare păcat în islam" " îmi atrage atenţia Seyyed Abtahi, de la Institutul pentru Dialogul Religiilor. În cimitirele martirilor din oraşele iraniene, pe morminte sînt fotografii care stau mărturie: feţe de adolescenţi, cu obraji rotunzi copilăreşti, fără un fir de păr în barbă, ochi senini. Mame şi surori vin în fiecare zi de joi să pună flori, să le cureţe mormintele, să le ude cu apă de trandafiri. Femeile stau de vorbă cu morţii. Le povestesc ultimele întîmplări din familie ori din cartier, cine cu cine s-a mai căsătorit, ultimele zvonuri... şi plîng. Împart de pomană dulciuri, migdale şi fistic, îţi povestesc, dacă oferi o ureche binevoitoare, ce erou, ce martir a fost copilul lor. Carmen Gavrilă este corespondent Radio Rom