Moderația: o virtute calomniată
O prejudecată îndărătnică și tot mai răspîndită, deopotrivă printre spiritele liber-cugetătoare și cele religioase, respinge moderația, confundînd-o cu o atitudine moale și incoloră în fața vieții. Prestigiu au, după cum se știe, lucrurile „tari”, virtuțile eroice, stările excepționale. Și pe bună dreptate, pentru că abia ele mai pot hrăni, în griul rutinei și al neîmplinirilor, dorința de a ieși spre strălucirea imaculată a părții celei bune din noi. De pildă, admirăm aproape reflex curajul și dreptatea – sau, în orice caz, sîntem cuprinși de emoție cînd le vedem înfăptuite –, dar privim cumpătarea și prudența ca vetuste și plictisitoare: relicve ale unui cod etic depășit.
Într-un text intitulat „Micile virtuți” (1964), Natalia Ginzburg pleda pentru o educație care să cultive „marile virtuți”, „nu prudența, ci curajul și disprețul pentru primejdie, nu viclenia, ci sinceritatea și dragostea de adevăr; nu diplomația, ci dragostea de aproapele nostru și abnegația; nu dorința de succes, ci dorința de a fi și de a ști”. Ceea ce voia să spună era că „virtuțile mici”, cele de apărare și de supraviețuire, se deprind lesne, pe cînd „virtuțile mari”, care „nu se întîlnesc pe toate drumurile”, sînt cele care dau substanță și noblețe vieții. E în această pledoarie un adevăr, și anume raportul dintre virtuțile mari și cele mici: doar în orizontul primelor, cele care par mărunte, cotidiene, răspîndite pot aspira la condiția de virtute. Dar este în același timp și o subvertire romantică a clasicei etici a virtuților. În peisajul descris mai sus, moderația se va recunoaște rușinată ca o companioană de rang secund a prudenței, vicleniei, diplomației și, horribile dictu, a dorinței de succes. Utilă poate, însă lipsită de charismă și de conținut. Cum poți să crezi în ceva și să fii în același timp moderat? Cum poți să aspiri la portretul tău ideal și să te complaci în ezitare și prudență?
Dacă ascultăm vocea vechilor greci, moderația, prin referința intrinsecă la măsură, face parte din definiția virtuții. Nu-i putem bănui pe antici, moștenitorii unei culturi războinice, că nu puneau pe cel mai înalt soclu curajul și dreptatea. Numai că excelența celor două nu era posibilă decît împreună și într-un anumit tip de raport cu prudența și cumpătarea. Aristotel ne ajută aici cel mai mult. Pentru el, virtutea reprezintă o medie (mesotes) între exces și lipsă (ambele ipostaze ale viciului), iar cheia comportamentului etic este înțelepciunea practică, phronesis, tradusă în latină ca prudentia. Nici știință, nici artă, prudența e o cunoaștere practică subtilă, hrănită de experiență și adaptată la circumstanțe, căutînd să evite extremele. Din această perspectivă, moderația se înrudește cu virtutea cumpătării, expresie a stăpînirii de sine în relație cu instinctele primare, pe care nu le neagă, ci le orientează. Abia odată cu această bună măsură în registrul vieții elementare, moderația trece în zona superioară a prudenței care îi dă, ca înțelepciune practică, sensul. Pentru că prudența aristotelică nu este o atitudine prevăzătoare și timorată, ci capacitatea de a decide bine într-un context dat. Vocația moderației ar fi aici aceea de a-și da măsura ca discernămînt, ca „dreaptă socotință”, după cum avea să treacă mai tîrziu în morala creștină.
Ceea ce se desprinde fie și la o privire schematică asupra eticii virtuților din filosofia greacă, asimilată și reinterpretată în creștinism, este relația dintre măsură și viața virtuoasă, care dă conținut virtuților eroice și celor politice. Curajul, ca să fie la înălțimea virtuții, și nu doar îndrăzneală sau intemperanță, trebuie să se clădească pe stăpînirea de sine și pe discernămînt. Dreptatea unui om moderat va fi mai solidă, în plan uman, decît a unui spirit revoltat și însetat să regleze dezordinea lumii fără să fi pus ordine mai întîi în sine. Asceza aspră și, pentru mulți, stranie a celor care-l caută pe Dumnezeu va fi supusă funcției regulatoare a discernămîntului. Îndemnul la măsură nu e neapărat, în viața cotidiană sau în cea spirituală, o precauție plată și mediocră, ci un recurs la înțelepciunea practică. Moderația ne apare astfel nu ca idealul spre care aspirăm, ci ca stilul unei vieți pe calea virtuții.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
