LUT/ADOBE 2006

Zilele acestea se petrecu la Capul Doloşman, în muchia Deltei Dunării şi în proximitatea unor vestigii arheologice în cercetare (Argamum), proiectul Lut/Adobe 2006, organizat de Fundaţia HAR (sufletul căreia este Alexandru Nancu) în cooperare cu autorităţile culturale tulcene (în frunte cu aceeaşi neobosită doamnă Xenia Hogea) şi cu participanţi, artişti plastici şi arhitecţi, din România (Mariana Celac şi Cătălin Berescu) şi din străinătate. Evenimentul este consîngean cu STUF 2004, organizat de aceeaşi fundaţie cu aceiaşi tulceni, dar cu alţi artişti participanţi, cînd, la Murighiol, s-au ridicat structuri aparţinînd deopotrivă artelor plastice (sculptură în stuf), cît şi arhitecturii (cîtă vreme unele aveau şi spaţiu interior, fie şi doar schiţat sau nelocuibil ca atare). Acum, din stuf şi lut, a venit vremea să se poată face o arhitectură cumsecade. Cum nu am putut participa decît la evenimentul de la Tulcea, cel al vernisajului unei expoziţii despre sărăcia extremă (pe care aţi putut-o vedea la MŢR în noiembrie 2005), dar nu şi la tabăra propriu-zisă, a artiştilor care trăiră în condiţii aproape post-cataclismice (pentru a înţelege, parcă, în priză directă situaţia sinistraţilor cărora o arhitectură de urgenţă, de felul acesteia, li se poate adresa), mă grăbesc să consemnez în cîteva rînduri de ce experienţa acestui material primordial este, pentru un spaţiu precum cel aluvionar, al Deltei, încă o dată unul care trebuie re-descoperit. Evenimentul tulcean trebuie semnalat în co-existenţă cu un altul, asupra căruia va fi să revenim altădată pe îndelete: cu o echipă de la UAUIM am elaborat, pentru ARBDD Tulcea, un normativ arhitectonic care să respecte valorile de peisaj şi tradiţiile constructive ale locului; aşa după cum e lesne de bănuit, recuperarea tehnicilor de construcţie tradiţionale, mai cu seamă a pămîntului nears, a cărămizii şi a pietrei, este pusă în slujba unei arhitecturi de expresie contemporană, nu a unei pastişe. Despre utilitatea acestor materiale fără demnitatea permanenţei s-a tot vorbit şi nu voi relua discuţia. Acum, aici, doar cîteva cuvinte strict despre pămînturi şi despre semnificaţia lor. Poate că este momentul să redescoperim cu ingenuitate faptul că materialele arhitecturale vin, în chip de substanţă, să primească loc şi formă, să tăinuiască spaţiul interior, deja încărcate cu înţelesuri. Ca şi pămînturile însele, aceste straturi şi straturi de semnificaţie s-au sedimentat în timp, din diferite culturi şi circumstanţe ale utilizării. Ar fi, poate, excesiv să denumim creştine materialele naturale, deşi pămîntul, lemnul şi piatra sînt legate nu numai de folosirea lor la arhitectura de cult, ci şi de istoria cărţii sfinte. Arse ori nu, ele sînt un material privilegiat al Orientului Apropiat şi Mijlociu şi apar ca referinţă în Vechiul Testament: în Egipt, evreii aveau în facerea de chirpici (charosset) o meserie aproape exclusiv destinată lor, iar tîmplăria era îndeletnicirea lui Iosif şi, probabil, a lui Iisus însuşi, la început. S-au făcut experimente legate de actualizarea atributelor constructive ale pămînturilor nearse, de îmbunătăţirea proprietăţilor şi a durabilităţii lor, ca de pildă folosirea unor lianturi artificiale în locul bălegarului sau a fibrelor de sticlă în locul paielor. În plus, tratamentele suplimentare, de felul văruirii, adaugă stabilitate şi deci timp, comportamentului pămînturilor nearse. Întrebarea care subzistă este însă de ce s-ar refuza materialul aşa cum este în contextele care îi îngăduie folosirea (i.e. cele cu variaţii minime de umiditate şi temperatură). În definitiv, piramidele de chirpici din America Centrală durează de suficientă vreme spre a spulbera întrebările cu privire la durabilitate. Cît priveşte slaba vizibilitate publică a arhitecturii de pămînt, trebuie poate amintit că arhitectura de pămînt nears a lui Hasan Fathi, arhitectul egiptean care a produs o consistentă revizitare şi reinterpretare a tradiţiei din unghiul pe care şi poverismul, aici explicat, îl împărtăşeşte, l-a făcut pe acesta faimos, şi nu copierea unor materiale hi-tech, importate din Occident. Cărămida, adeseori în alternanţă cu piatra, este de asemenea un material al zonei de naştere şi apoi de iradiere a creştinismului din Răsărit (ulterior ortodox). Bolţile de cărămidă impresionează şi astăzi, mai cu seamă pentru comportamentul lor seismic. Asizele de cărămidă şi piatră, pe care lucrările de restaurare din secolul XX le-au scos de sub tencuieli, din statutul lor structural, spre a le atribui şi calitatea de suprafaţă vizibilă, s-au comportat remarcabil atît la compresiune, cît şi la solicitări dinamice, în felul în care betonul armat preia atît compresiuni şi întinderi, cît şi solicitări dinamice (ex:torsiuni). Delimitarea cîmpurilor de alb (piatră) prin cîmpuri orizontale şi verticale roşii (de cărămidă şi mortar) reprezintă, într-adevăr, un motiv decorativ care individuează construcţia creştină din Răsărit. Spre deosebire de lucrul lemnului cu cărămida sau pămîntul (Fachwerk-ul goticului "civil"), unde cîmpurile sînt mult mai ample, aici impresia de sedimentare este mult mai evidentă şi aduce în context imaginea secţiunii verticale, arheologice, prin pămînt. Uneori, a privi o astfel de biserică este ca şi cum starea de arhivă a pămîntului (straturi geologice peste straturi de locuire întrerupte de violenţă şi cataclisme, iar geologie, iar aşezare şi aşa mai departe) este absorbită şi de biserică. Aceasta îşi ridică spre cer genealogia îmbunătăţită, ca pe o ofrandă.