Lecţia de muzică
Într-o expunere filmată, Daniel Barenboim vorbea elevilor săi şi publicului despre condiţia tragică a muzicii, pe care interpretul, orice interpret, o are mereu de înfruntat. În fiecare clipă a execuţiei muzicale, el are de scos sunetul din tăcerea unde stă îngropat, unde sunetul recade, dacă nu e susţinut în existenţă - cu o energie propriu-zis demiurgică - de interpret. Cristalul sonor cel mai eterat, ca şi bubuiturile cele mai ample cer, în această privinţă, acelaşi efort. Talentul, virtuozitatea sau genialitatea interpretului nu constau în primul rînd în felul cum gîndeşte şi modelează fraza muzicală, ci în calitatea fiinţei pe care izbuteşte să o dea sunetului; să i-o dea şi să i-o menţină atîta timp cît sunetul acela trebuie să stea pe lume în economia piesei muzicale. A scoate sunetul din tărîmul tăcerii, a-i insufla tăria de a exista, de a dura o vreme, cu modulările lui, cu "destinul" lui, a-l reconduce apoi cu cea mai mare grijă spre necesara lui resorbţie, spre liniştea din care a fost adus la expresie. Intensitatea cu care Daniel Barenboim vorbeşte, în diferite ocazii, despre raportul dintre interpretare şi tăcere dă temei o semnificaţie aproape originară. Fiecare execuţie a unei piese muzicale capătă, astfel gîndită, riscul unui gest creator - creator în sensul cel mai direct, mai nud, dincolo de orice volute estetice, al cuvîntului. Fiecare execuţie are prospeţimea şi dificultatea unui gest auroral. Publicul însuşi e chemat să participe la această aventură demiurgică sau măcar să o confirme. Interpreţii şi publicul, împreună - spune Barenboim - ar trebui să lase să se audă, la sfîrşitul concertului, tăcerea înspre care muzica lui tocmai a trecut. Aplauzele ar trebui să vină după cîteva clipe de suspensie, pentru ca, împreună, muzicieni şi public, să "interpreteze" repatrierea sunetului în adăpostul matricial al liniştii. Poate că un bun interpret - sau unul care îşi practică profesiunea, oricare ar fi ea, cu o adeziune intensă - prin asta se caracterizează: ajunge să intuiască ce repere de drum îi poate oferi meseria lui, ce puncte de trecere între două lumi: între lumea aceasta - a expresiei, a formulării, a manifestării sensibile - şi o altă lume, inaparentă, dar esenţială, unde lucrurile stau într-o calmă, tăcută, nemanifestată rotunjime. Un asemenea om ajunge să descopere şi să trăiască practic, "tehnic", simbolismul spiritual al îndeletnicirii sale, cel care le era recunoscut meseriilor într-un mediu tradiţional. Ajunge să lucreze cu acest simbolism şi să îl comunice. Ceea ce a încheiat concertul a fost o tăcere cum n-am mai auzit, aproape ameninţătoare în densitatea ei, complet opusă lipsei flasce de sunet. La Festivalul "Enescu" din 1998, Daniel Barenboim a interpretat, cu orchestra din Chicago, simfonia a cincea de Mahler. Desigur, complicatul eşafodaj mahlerian a sunat de minune. Dar mai uimitor a fost sfîrşitul. Fiindcă atunci s-a auzit într-adevăr - prelung şi imposibil de negat - tăcerea. Cîteva clipe straniu de lungi, nimeni, în prea marea Sală a Palatului, nu a suflat. Aplauzele au ropotit abia după aceea. Ceea ce a încheiat concertul a fost o tăcere cum n-am mai auzit, aproape ameninţătoare în densitatea ei, complet opusă lipsei flasce de sunet. Am avut într-adevăr senzaţia că era tăcerea din care se ivise desfăşurarea simfoniei, că toată masa ei sonoră nu avusese alt rost decît să facă audibilă tăcerea finală, să-i sugereze intensitatea, mulţimea de posibilităţi ascunse. Compoziţiile simfonice mahleriene nu duc, se ştie, lipsă de vigoare; largi agregări de rupturi, în care se amestecă frînturi de armonii, crîmpeie de vis lînced, vuiete discordante, ele alcătuiesc lumi sonore impozante. Dar, în acea seară, toată amploarea conflictuală a simfoniei părea că depinde şi că se reîntorsese într-o tăcere calitativ mai vastă, fără măsură mai vastă. Aşa încît mi-am spus că nu de tragism e vorba, ci, dimpotrivă, de capacitatea muzicii - cînd e excepţional interpretată - de a face prezentă o altă treaptă, mai originară, a sunetului, sau pur şi simplu o altă treaptă, mai densă şi mai greu sesizabilă, de realitate. Asistasem, în acea seară, la o expresie surprinzător de concretă şi de convingătoare a ceva de dincolo de expresie, a ceva prin definiţie nemanifestabil. Mai toate discursurile metafizice indică gradul ultim al realului, cel mai misterios, drept "întuneric" sau "tăcere". Iată simbolurile sau aspectele cele mai lăuntrice ale divinului, cele legate de esenţa, de infinitul lui, dincolo de atribute, nume, moduri şi distincţii, dincolo de orice manifestare. Iată adîncul în care misticii radicali ţintesc să îl urmeze pe Dumnezeu, să se lase transformaţi de El. "Aceasta e Tăcerea întunecată, în care toţi cei ce iubesc se pierd" - intona Ruusbroec în finalul Întîlnirii interioare cu Christos. Chiar modelul creaţiei, ideile-arhetipuri răsar în intelectul sau logosul divin din abisul tăcerii, pentru a fi desfăşurate apoi în actul creator propriu-zis. Fiecare entitate, proces sau transformare din univers îşi are rădăcina realităţii lui în acea tăcere ultimă; nici unul nu poate fi pus pe lume fără ca genunea tăcerii, regiunea lui super esse să fie atinse şi să se dezvăluie - pentru o clipă noetică - în ascunsul lucrurilor create. Asta susţineau unii cabalişti din secolul al XIII-lea, iar Azriel din Gerona spunea că rugătorul mistic "readuce fiecare lucru la nimicul său", îl reconduce înspre rădăcina de tăcere din care a fost rostit - pentru a regăsi acolo plenitudinea care îl absoarbe. "Aceasta e Tăcerea întunecată, în care toţi cei ce iubesc se pierd" La rîndul său, textul sacru e privit de diferitele tradiţii drept expresia, urma, lingvistică şi grafică, a tăcerii divine. Literele, cuvintele, articulările textului poartă în ascunsul lor drumul spre acest nivel suprem, iar hermeneutul are de pătruns în text pînă la stratul fundamental care dă semn prin intermediul tuturor celorlalte straturi sau niveluri de sens. Asta face isihastul, "omul liniştii" neclintite în creştinismul răsăritean: îşi caută calea de pacificare lăuntrică luînd drept călăuză momentele şi traseele Scripturii care îl conduc spre pacea radicală a interlocutorului divin. Într-o celebră şi frumoasă carte, Exilul cuvîntului, André Neher analiza multele modalităţi prin care tăcerea constelează textul biblic. Hermeneutul, ca şi misticul, "Raşi şi Maharalul" spunea el, "se mişcă într-un peisaj biblic în privinţa căruia ştiu că, pentru a evita să-l neînţeleagă, trebuie ca, pe dinăuntrul cuvîntului, să audă tăcerea". Asemenea concepţii, abordări, experienţe pot fi citate la nesfîrşit, pot fi aflate în orice tradiţie. Dar, pentru omul comun, ele rămîn fapte culturale exotice, admirabile desigur în anvergura lor metafizică şi totodată străine, la care nu e verosimil să aibă vreodată acces. Sînt "fapte ale transcendenţei" care, pe neaşteptate, dau totuşi semn într-o lecţie de muzică, un concert sau în cine ştie ce altă împrejurare, vieţii noastre curente.
