Karlskirche, Viena

Am mai văzut biserica edificată între 1716 şi 1739 de Johann Bernhard Fischer von Erlach (terminată, de fapt, de fiul sau, Joseph Emanuel). Pînă acum, cînd am revăzut-o, complexitatea spaţiului ei îmi era relativ străină, cîtă vreme îmi părea "doar" un monument baroc de manual de istorie. Acum am văzut-o cu ceea ce, nădăjduiesc, am dezvoltat între timp: o privire matură, centrată asupra calităţii spaţiilor exterioare ale clădirii şi, mai ales, hipnotizată de natura măiastră a interiorului ei. Cîtă vreme sîntem fascinaţi de pereţi, de geometriile şi aperturile lor, de "stil", rămînem încă în pragul înţelegerii. Calitatea bunei arhitecturi, în general, şi a celei sacre, în chip particular, este dată de ceea ce aceste instrumente ale arhitectului generează de fapt: natura intimă a spaţiilor atrase, captive de către zidire. Căci edificiul nu este decît un instrument de generare a spaţiului, care abia el este scopul ultim al edificării. În primul rînd, edificiul este trimis în clasificările istoriciste într-un mod simplist. El are o natură mai complexă, amintind de natura procesuală, în devenire continuă, a arhitecturii. Trimiterile exterioare sînt la Roma (prin silueta cupolei şi prin prezenţa celor două replici - se spune - ale coloanei lui Traian din acelaşi centru al catolicismului). Dar, dacă schimbăm un pic referinţele, ne vom aminti că aceste două referinţe nu sînt de văzut împreună în cetatea eternă. Dar două coloane sprijinind cerul la intrarea într-un lăcaş de cult sînt identificabile într-o altă geografie, cel puţin la fel de simbolică: Jakin şi Boaz, principiul masculin şi cel feminin, vegheau intrarea în templul prim ierusalimitan. Întinderea acestui arc de semnificaţii şi trimiteri istorice peste timpuri şi geografii diferite nu face decît să înscrie biserica imperială (închinată Sf. Carol Borromeo după ciuma din 1713-1714 de către împăratul Carol al IV-lea) într-o genealogie creştină care să o înnobileze. Să ne gîndim că arhitectul, ales prin concurs, închipuia astfel un proiect nou (prin îndrăznelile spaţiului interior) şi, în acelaşi timp, îi dădea acestuia o descendenţă ilustră, semnele unei deveniri căreia i se supune de bunăvoie şi ale cărei mărci glorioase le poartă. Desigur, istoricii le vor numi "influenţe" şi vor vorbi despre buna cunoaştere de către arhitect a tradiţiilor greacă, romană, italiană şi franceză. Arhitecţii de biserici vor înţelege că proiectul, pe care îl vom numi modern pentru vremea sa, îşi scrie astfel propriile recursuri la tradiţie, pe care buna arhitectură religioasă creştină le poartă încrustate în carnea sa. Bună este acea biserică reuşind să fie în acelaşi timp recapitulativă şi privitoare spre viitor, în acelaşi timp retrospectivă şi futuristă, pentru că religia căreia îi este consacrată este, ea însăşi, una aşteptînd înfrigurată a doua venire şi păstrătoare a tradiţiei fostelor aşteptări nemîngîiate. Şi, odată pătrunşi înăuntru, înţelegem că arhitectul foloseşte creator această tradiţie. Sîntem introduşi sub penumbra unei cupole, levitînd la ameţitoare înălţime (şaptezeci şi doi de metri!). Dar cupola însăşi nu este una oarecare, ci una elipsoidală, punînd adică în tensiune axa calitativă a spaţiului (verticala) cu vectorul care tinde către răsăritul altarului. Mişcarea spaţiului interior este astfel asigurată de jocul reciproc al tensorilor, făcînd astfel ca un spaţiu central să fie în acelaşi timp unul dinamic, orientat. Şi, la Orientul lăcaşului de cult, altarul primeşte propria lumină zenitală, astfel încît slava - norii şi razele şi triunghiul din centru, de unde şi izvorăsc - să fie în acelaşi timp cap de perspectivă vizuală, dar şi subordonate unui alt centru luminos, mai ascuns, cel de sus. Altarul este în acelaşi timp reprezentare a luminii celei cereşti, dar şi receptacul al luminii "reale", proiectate asupra lui. Capelele laterale au propriile cupole cu geometrie stranie: tot elipsoidale, dar axa lungă a elipselor se curbează pe după perimetrul bisericii şi, în plus, ca şi cupola principală, centrul - "ochiul" - cupolelor este absent şi prin el intră, de sus, spaţiul interior al bisericii căreia îi sînt subordonate capelele. Lumina naturală intră aşadar mai întîi în biserica mare şi, apoi, prin aceste "lanternouri", şi în capele, ceea ce face ca spaţiul acestora să fie ex-centric în raport cu biserica, dar să îi aparţină totodată. S-ar putea scrie în continuare despre natura luminii şi a spaţiului din Karlskirche. De fapt, chiar asta am încercat să evidenţiez aici: că, atunci cînd comentăm un lăcaş de cult, chiar despre asta trebuie să discutăm, iar nu despre decoraţii şi stiluri. Aici este miza unui templu şi pe aceste mize se înalţă el la slavă sau, tern, se prăbuşeşte odată cu ele. (text apărut în Dilema veche nr. 120, 12 mai 2006)