Învierea după Grünewald

Evangheliile sînt toate de o tulburătoare discreţie: vestesc Învierea fără să o descrie, îi proclamă realitatea fără să spună cum s-a ridicat Hristos din morţi, ocrotind astfel miezul tainei şi alegînd să-l comunice prin apariţiile de după Înviere. Dar ceea ce nu spun Evangheliile n-a fost cu putinţă să rămînă în zona nerostitului şi a invizibilului. Istoria creştinismului este şi o devenire a formelor care reflectă înţelesurile pe care le dăm Învierii.

Dintre toţi maeştrii artei occidentale, Grünewald (m. 1528) transmite diferit taina Învierii, cu o intensitate şi cu o profunzime teologală nemaiatinsă, cred, pînă la el. În Altarul din Isenheim (1513-1515), singularitatea sa artistică se manifestă deplin prin înfăţişarea lui Hristos înviat, pe care nu-L vedem ieşind victorios din mormînt, înălţînd steagul crucifer, ca de pildă la Piero della Francesca sau la atîţia alţii. Deşi păstrează în registrul inferior scena tradiţională a paznicilor mormîntului surprinşi de somn sau îngroziţi de ceea ce se petrece, Grünewald pictează un Hristos transfigurat, care străpunge catapeteasma nopţii cosmice a tăcerii şi a aşteptării. Trupul Său răspîndeşte lumina interioară a firii dumnezeieşti; este, de fapt, o concentrare de lumină, un „reflex al dumnezeirii“, cum scria Sfîntul Grigorie din Nazianz, care se face vizibilă printr-o făptură transparentă, de o nesfîrşită blîndeţe, a cărei victorie are chipul veşnic al iubirii. Puterea lui Hristos înviat este, în viziunea lui Grünewald, expresia iubirii Sale infinite, pe care o înfăţişează ochilor noştri prin arătarea împăcată, sub forma unei cruci cuprinzînd universul, a semnelor suferinţei devenite izvoare de lumină. Purpura giulgiilor ce L însoţesc în plutirea sa imaterială se transformă în lumina de aur a slavei care îi copleşeşte şi îi transfigurează trupul. Purpura jertfei cu care străbate cerurile se absoarbe în lumina slavei necreate. Comunicînd în persoana lui Hristos, creatul şi necreatul îşi dezvăluie prin Înviere miezul relaţiei lor tainice.

Este uluitor cum acest maestru al artei occidentale reuşeşte să transmită cele mai subtile sensuri ale teologiei răsăritene despre trupul lui Hristos. În Răsărit, se ştie, icoana Învierii îl înfăţişează pe Hristos coborît la iad, sfărîmîndu-i porţile şi trăgîndu-i spre El, prin Adam şi Eva, pe cei care aşteptau izbăvirea. Răsăritul nu-şi reprezintă Învierea ca pe o biruinţă singulară în persoana lui Hristos, ci chiar în acest act al înfrîngerii morţii, Învierea este înţeleasă ca o „pogorîre“ adresată celorlalţi, ca o împlinire a smereniei Întrupării. Căci doar prin această golire de sine, prin „ascunderea“ dumnezeirii Sale, Hristos-omul a „înşelat“ iadul. Sînt, de pildă, pagini ale Sfîntului Grigorie al Nyssei despre „șiretlicul“ divin al asumării naturii umane şi al acceptării morţii, graţie căruia Fiul lui Dumnezeu face să se întîlnească cele ce nu se puteau întîlni. Coborîrea la iad are sensul acestei proximităţi de negîndit, care a răsturnat logica păcatului şi ordinea morţii.

Pictura lui Grünewald nu ne spune nimic despre Învierea care începe în adîncuri, între cei care se aflau „în umbra morţii“, dar nici nu se depărtează de sensul pneumatizării trupului lui Hristos care iradiază, potrivit viziunii părintelui Stăniloae, „putere şi slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparenţă luminoasă, care de cele mai multe ori covîrşeşte trupul şi numai cînd voieşte îl face vizibil, dar şi atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană“. Nu am înţelege şocul apariţiei lui Hristos înviat dacă nu l-am raporta la „Omul durerilor“ pe care Grünewald l-a pictat pentru suferinzii îngrijiţi de membrii Ordinului Sfîntul Antonie din Isenheim. Omul „fără frumuseţe şi fără chip“, despre care profeţea Isaia, trupul devenit rană care sfîşie privirea se manifestă, după Înviere, ca frumuseţe suprafirească şi suverană. Urmele flagerării şi ale batjocurii sînt scufundate în lumină, însă rănile Crucii nu dispar de pe trupul Celui înviat: rănile prin care a biruit şi a izbăvit lumea, rănile prin care natura umană a primit eliberarea şi înălţarea; rănile luminoase ale infinitei compasiuni cu care ne însoţeşte în orizontul speranţei şi al transfigurării. 

(fragment dintr-un eseu apărut în 2009)