Între tristeţe şi mîhnire
Concepţia monoteistă, ideea Dumnezeului unu şi unic nu implică doar, aşa cum o înţelegem în mod curent, prestigiul, puterea, măreţia fără seamăn ale unei realităţi transcendente. În unitatea sa de nedespicat, în depărtarea sa de neatins, în faptul de a fi "singurul Dumnezeu", Dumnezeu e de asemenea "singur", e singurătate absolută: e o plenitudine de nimeni cunoscută. Iar această plenitudine fără putinţă de cunoaştere are drept corolar, în anumite interpretări, o intensă tristeţe, tristeţea lui Dumnezeu de a fi ignorat, de a fi un theos agnostos. Într-un anume sens, insondabilul mister divin este înconjurat cu umbra tristeţii de a nu-şi comunica splendoarea şi plenitudinea. În secolul al XV-lea, un poet persan, Jami, spunea că frumuseţea, orice frumuseţe nu poate îndura să rămînă necunoscută, că ea "are oroare de văl". E o lege naturală - spunea el - ca frumuseţea să vrea să se dezvăluie, să radieze, să se comunice. Dacă, de pildă, în cugetul tău apare o idee rară, preţioasă, vei fi obsedat de ea şi vei resimţi imboldul firesc de a o exprima. Dumnezeu însuşi nu se sustrage acestei tendinţe "naturale": "frumuseţea veşnică a trebuit să se supună acestei legi şi ea a răsărit din augustele regiuni ale misterului pentru a străluci în zări şi în suflete... S-a revelat în oglinda fiinţelor". Creaţia nu este, în acest sens, "operă", "zidire", manufactură divină. Este ceva mult mai intim legat de divin: e "revelaţie", descoperire de sine a lui Dumnezeu pentru ca absolutul să se vindece de tristeţea singurătăţii sale absolute. Henry Corbin menţionează că gnoza ismaeliană derivă numele Allah din rădăcina WLH cu semnificaţiile de "trist", "copleşit de tristeţe", "suspinînd către", "lansîndu-se cu teamă către". Rămînînd mister dens, Dumnezeu tinde să se facă cunoscut, să-şi desfăşoare posibilităţile, să se manifeste. Fiinţa fiecăruia şi fiinţa lumii sînt constituite de strălucirea lui în expansiune, de "respirul" lui. "Eram o comoară ascunsă" - spune un hadith des valorificat de mistica sufită - "şi mi-a plăcut să fiu cunoscut. Am creat creaturile pentru ca ele să mă cunoască". Dar în ce măsură poate cunoaşte o creatură, fiinţă finită, splendoarea inepuizabilă care se revelează astfel? Pentru gîndirea contemplativă, fiinţele lumii nu sînt decît suporturi, oglinzi în care Dumnezeu se reflectă şi în care el este cel care se cunoaşte pe sine însuşi. Hadithul amintit e de interpretat "am creat creaturile pentru ca să devin în ele obiectul propriei mele cunoaşteri". Omul "dă loc" acestei cunoaşteri de sine a divinului, participă la această cunoaştere şi la caracterul ei infinit, "consolîndu-l" pe Dumnezeu de însingurata lui unicitate. Dumnezeu rămîne acelaşi Unu absolut, singurul subiect şi obiect al cunoaşterii, dar are o infinită diferenţiere a locurilor în care se produce manifestarea şi cunoaşterea sa de sine. Există, în această concepţie, un schimb de viaţă între divin şi uman, la fel de esenţial pentru fiecare dintre parteneri. Dumnezeu dă omului fiinţă; înăuntrul fiinţei sale, omul dă divinului loc de manifestare. "Dacă El ne-a dat viaţă şi existenţă prin fiinţa lui, eu îi dau de asemenea viaţă cunoscîndu-L în inima mea" - spunea un contemplativ sufit. Aceeaşi intuiţie a demnităţii umane, a funcţiei indispensabile pe care omul o are în viaţa divină e rostită într-un distih al lui Angelus Silesius, distih pe care Nikolai Berdiaev l-a pus ca motto al cărţii sale - Sensul creaţiei: Ich weiss dass ohne mich Gott nicht ein Nu kan leben,/ Werdâ ich zu nicht, Er muss von Noth den Geist auffgeben ("Ştiu că de nu sînt eu, nici Domnul viaţă n-are / Iar de mă sting Îi iau şi ultima suflare", în Angelus Silesius, Călătorul heruvimic, Editura Humanitas, 1999, ediţie bilingvă, traducere, date biografice, note, variante, postfaţă de Ioana Pârvulescu). Die Not, cea din pricina căreia Dumnezeu "e lipsit de suflare", "îşi dă duhul" în absenţa locului de epifanie care e omul, înseamnă "nevoie", "necesitate" aprigă, dar şi "lipsă", "mizerie", "sărăcie", "tristeţe", de asemenea "strîmtorare". În lipsa inimii umane, ca receptacol al strălucirii sale, Dumnezeu se află nu numai în tristeţea singurătăţii lui; El se află "strîmtorat", fără spaţiu de desfăşurare pentru preaplinul său infinit. Dar, evident, nu e vorba aici despre un act în doi timpi, mecanic asigurat, despre alcătuirea unei oglinzi care, la rîndul ei, reproduce în mod obligatoriu şi "natural" imaginea Celui ce se reflectă în ea. Oglinzile umane trebuie să fie capabile "prin construcţie" să reflecte ceea ce face parte din esenţa divinului, anume libertatea lui. Dumnezeu vrea să îşi contemple strălucirea adevărată, iar din adevărul ei face parte în mod capital libertatea lui. Ca atare, omul e la rîndul lui liber şi e la alegerea lui ca inima să îi rămînă oglindă ternă, acoperită, îngropată sau să devină transparenţa prin care divinul îşi trimite şi îşi contemplă splendoarea (şi libertatea) reverberate, înmulţite în nesfîrşite reflexe. Acesta e, poate, unul dintre sensurile parabolei evanghelice despre înmulţirea talanţilor. În finalul cărţii sale, Berdiaev vorbea despre sensul ultim al creaţiei umane, de această dată, ca fiind o "revelaţie antropologică", în care omul îşi realizează efectiv, existenţial capacitatea de a-l întîmpina pe Christos în slavă, în strălucirea lui descoperită. De altfel, tema inimii umane ca loc de reflexie a frumuseţii divine este, dincolo de expresiile pasionate şi îndrăzneţe ale misticilor, un mare "loc comun", pe care fiece tradiţie spirituală îl conţine. Intimitatea, "continuitatea" dintre strălucirea divină şi fiinţa umană poate fi spusă în multe feluri. Ea este, poate, sugerată, în cheie mitică, de una dintre legendele pe care Andrei Oişteanu le analizează, în alt orizont, în foarte bine articulatul său volum Ordine şi haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească (Editura Polirom, 2004). În origini, Dumnezeu este o prezenţă familiară oamenilor, îi priveşte şi coboară printre ei, iar cerul lui le este aproape, la îndemînă. Datorită degradării omului şi, implicit, a lumii, "Dumnezeu fuge cu cer cu tot în sus" şi întoarce de mîhnire spatele oamenilor. Oamenii s-au "stricat" şi Dumnezeu nu mai vrea să îi privească (şi să se privească în ei). Avem aici o mostră de realism mitic, ce pare mai degrabă confirmată în vremea de faţă, mult mai verosimilă decît crezurile şi eforturile misticilor pe care i-am invocat. Lumea noastră nu prea pare să mai păstreze multe reflexe umane ale acelei străluciri în care divinul se contemplă pe sine. Desigur, reflexele de acest tip au loc în adîncul inimii, în discreţia ultimă a persoanei, dar, în măsura în care sînt prezente acolo, ele trebuie cumva să se prelungească în vizibil, în practică, în atitudinea faţă de celălalt, celălalt nefiind decît alt loc de reflexie pentru aceeaşi lumină. Or, nu sînt semne că foarte mulţi dintre noi ne-am privi semenii ca atare. Şi totuşi continuitatea dintre fiinţa umană şi divin, intimitatea lor, nevoia aprigă pe care o au unul de celălalt este amintită liturgic, în fiecare an, de sărbătoarea Cincizecimii, a Pogorîrii Duhului Sfînt. Una dintre cîntările ei invocă principiul fiinţei umane, ceea ce o face să fie: în începuturi "mi-ai dat suflet prin dumnezeiasca ta suflare, de viaţă făcătoare. Astăzi primim suflarea însăşi, Duhul tău". De fiecare dată, acest eveniment (spiritual în sens propriu) aminteşte că omul este şi respiră, pe treptele intime ale fiinţei lui, datorită respiraţiei lui Dumnezeu, că sufletul este instituit în continuitate cu suflarea Lui - care acum se revarsă în lume şi poate reda fiinţelor umane transparenţa prin care ele participă la cunoaşterea de sine însuşi a lui Dumnezeu. "În această revelaţie a Duhului, creatura vizibilă devine văzătoare; ea e văzută de Dumnezeu şi poate de acum înainte vedea în Invizibil" - spunea André Scrima într-o analiză structurală şi tematică a ciclului liturgic respectiv. În tradiţia ebraică, sărbătoarea Cincizecimii actualizează primirea Legii pe Sinai, lege al cărei prim comandament este "să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea ta". "Din toată inima" înseamnă, în tradiţia şi în limba ebraică - observa A. Guillaumont -, cu o inimă nedivizată, unificată, una, ehad. Înseamnă a-i oferi lui Dumnezeu o inimă în adecvare cu unitatea Lui de nedespicat, înseamnă a da un suport potrivit strălucirii lui, a participa la augusta lui singurătate. În ciuda neatenţiei noastre (a "nesinchisirii" noastre - spunea legenda menţionată mai sus), tradiţiile spirituale cele mai diverse continuă să amintească de responsabilitatea umană faţă de "tristeţea" Unului, continuă să invoce "fuga celui singur către Cel singur". Dilema veche, nr. 20, 28 mai 2004
