Inima și harul

În cultura ortodoxă românească, Natalia Manoilescu-Dinu (1920-1992), fiică a lui Mihail Manoilescu și soție a profesorului și juristului Valeriu Dinu, stă fără îndoială alături de personalități de anvergura Olgăi Greceanu. Discipolă a părinților Dumitru Stăniloae și Benedict Ghiuș, ea a ilustrat, prin altitudinea credinței și profunzimea reflecției, participarea deplină a femeii la gîndirea teologică. Inspirată de teologia neo-patristică de expresie franceză și de Dogmatica părintelui Stăniloae, cartea recent reeditată, Sfîntul Duh în spiritualitatea ortodoxă (Editura Spandugino, 2023), este o sinteză asupra viziunii care distinge Ortodoxia prin ceea ce are aceasta mai specific și mai profund. Oferim în continuare un scurt fragment.

Duhul Sfînt, artistul divin, se află lîngă om de‑a lungul întregii sale vieţi, spre a face să încolţească în el frumuseţea inteligibilă. Hristos ne‑a răscumpărat prin moartea Sa mîntuitoare. El a restaurat natura umană pîngărită de păcat, dar nu poate lua asupra Sa libertatea noastră personală, căci El ne mîntuieşte în libertate. Misiunea Sfîntului Duh constă tocmai în a sfinţi libertatea noastră, spre a o orienta înspre Sine, căci libertatea este una din trăsăturile cele mai evidente care îl caracterizează pe Paraclet. Duhul vine să Se ascundă la rădăcina voinţei şi a libertăţii omului care participă la Sfintele Taine şi păzeşte poruncile date de Hristos. În acest mod, El creează „libertatea harismatică”, graţie căreia omul este eliberat de determinisme şi de condiţionări. Cel care a primit Duhul Sfînt devine capabil de iniţiative creatoare; el face binele nu spre a asculta de lege, ci sub influenţa unui impuls interior. Fapta săvîrşită în acest mod îşi are originea în adîncurile fiinţei noastre, iar prin rădăcina voinţei noastre sîntem în comuniune cu Dumnezeu. Libertatea se lasă deci condusă de Sfîntul Duh, fără a fi prin aceasta slăbită, ci, dimpotrivă, întărită, după cum subliniază Părintele Stăniloae, căci omul nu mai e atunci robul nici unei patimi, fiind călăuzit de iubire – şi nimic nu se mişcă mai liber ca în iubire. Aceasta este „libertatea împărătească” de care vorbeşte Olivier Clément, graţie căreia omul poate atinge asemănarea divină. Desigur că, pentru a ajunge la acest grad de spiritualizare, omul trebuie să‑şi deschidă inima harului, el trebuie să‑şi predea viaţa în mîinile lui Dumnezeu şi să aştepte ca Duhul să lucreze în el. 

Inima deţine un loc central în antropologia dezvoltată de Sfinţii Părinţi. Potrivit Bibliei, inima constituie centrul metafizic de integrare a facultăţilor umane, locul luptei spirituale, dar şi acela al întîlnirii cu Dumnezeu. Ca atare, în inimă, natura se deschide către adîncul ireductibil al existenţei personale. 

Tîlcuind Capetele despre rugăciune ale Patriarhului Calist, Părintele Stăniloae subliniază că, pe cînd Logosul hrăneşte mintea omului, fiind soarele care o luminează şi îi conferă darul cunoaşterii, Duhul Sfînt hrăneşte inima şi îi dă putinţa de a săvîrşi binele. Aceste două lucrări se află îmbinate în cel pornit pe calea desăvîrşirii. De aceea, toţi marii mistici au aspirat la unirea inimii cu mintea, adică la unirea intelectului cu puterile volitive şi afective. Această reunire a minţii cu inima se îndeplineşte la umbra Paracletului, ea fiind axată pe primatul inimii, centru integrator, care poartă pecetea Duhului Sfînt. (...)

Deoarece conştiinţa morală există la orice om normal – evident, într‑un mod mai mult sau mai puţin pronunţat –, rezultă că Duhul Sfînt îi influențează în mod indirect şi pe aceia care nu au fost botezaţi şi care, ca atare, nu fac parte din Biserică. După cum Cuvîntul luminează inteligenţa oricărui om chemat la viaţă, căci El este lumina lumii, Duhul Sfînt mişcă fiecare inimă, străduindu‑se să o orienteze către bine. Aici apare însă libertatea anarhică a aceluia care nu a primit harul – din păcate, destul de des, şi a acelora care l‑au primit la Botez – şi care se opune inspiraţiei venite de sus, continuînd a fi robul păcatului şi neascultînd de îndemnurile conştiinţei. 

Sfîntul Duh, în schimb, înflăcărează, cu o dragoste nemărginită pentru făpturile Sale, inima în care locuieşte. Iubirea pe care acesta o resimte faţă de aproapele său este sporită în comuniune, sub înrîurirea Duhului, dincolo de orice limită, şi astfel inima de piatră se preface într‑o inimă de carne. În acest mod, „persoana devine chipul desăvîrşit al lui Dumnezeu, dobîndind asemănarea” (Vladimir Lossky).