Infinitul fiecărui suflet

16, 6-8 conţine unul dintre cele mai misterioase pasaje din Noul Testament: "Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, opriţi fiind de Duhul Sfînt ca să propovăduiască cuvîntul în Asia. Venind la hotarele Misiei, încercau să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat. Şi trecînd dincolo de Misia, au coborît la Troa". De ce îi împiedică Duhul Sfînt pe Pavel, Sila şi Timotei să propovăduiască Evanghelia în Asia şi le porunceşte să se întoarcă de la hotarele Asiei în Europa? Divinul Infinit a instaurat o altă ordine religioasă pentru spaţiul asiatic? O ordine religioasă în cadrul căreia se manifestă o altă economie a salvării decît mîntuirea creştină? O altă economie a salvării, vegheată şi prezervată deopotrivă de Duhul Sfînt? Sau poate, mai curînd, Divinul Infinit a instaurat un principiu universal al mîntuirii, transcendent şi imanent spaţiilor religioase, transcendent şi imanent timpului istoric, cu scopul de a salva propria Sa creaţie de rău şi păcat prin lucrările salvatoare ale Mîntuitorilor? Infinitul adevărului biblic-evanghelic aneantizează, în mod necesar, întotdeauna, orice tentativă hermeneutică. Talmudul Babilonian, Pessahim, 54 a, afirmă că Dumnezeu a creat şapte lucruri înainte de a crea lumea: Torah, căinţa, grădina Eden-ului, Gehenna, Tronul Gloriei, Templul, numele lui Messia (1). Baba Metsi’a, 85 b, menţionează că profetul Ilie obişnuia să frecventeze academia rabbinică pe care o conducea Rabbi, Yehudah ha-Nasi. Într-o zi, se făcuse tîrziu şi Ilie nu-şi făcea apariţia. După ce a venit, în cele din urmă, Rabbi l-a întrebat care a fost cauza întîrzierii sale. "A trebuit să-l trezesc pe Avraam şi să-i spăl mîinile. Am aşteptat să-şi spună rugăciunea, iar apoi l-am ajutat să se culce. Ulterior, am procedat la fel cu Isaac şi cu Iacov." - a răspuns Ilie. "De ce nu i-ai trezit pe toţi trei în acelaşi timp?" - l-a întrebat Rabbi. "S-ar fi gîndit să-şi unească rugăciunile într-un singur glas şi astfel ar fi putut să determine venirea prematură a lui Messia." - s-a justificat Ilie (2). În spaţiul religios creştin, Iisus din Nazaret este Unsul lui Dumnezeu, mashiah (3), Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu (4), Mielul lui Dumnezeu (5), Dumnezeu-Fiul, Cel care ia asupra Sa păcatele lumii prin moartea Sa pe Cruce şi prin Învierea Sa. Apostolul Pavel Îl recunoaşte pe Iisus drept Arhiereu, ha-kohen ha-mashiah, Mare Preot Uns, după rînduiala lui Melchisedec, "Regele cel drept", ha-melek ha-tsedek (6). Iisus întruneşte deopotrivă atributele de Mesia-Preot şi Mesia-Rege, acordate de Dumnezeul Unic şi Viu, Tatăl ceresc, prin oncţiunea divină cu "untdelemnul bucuriei". În ultima parte a Predicii de pe munte, Iisus descrie calea mîntuirii, îi îndeamnă pe apostoli, ucenici şi credincioşi să intre prin "poarta cea strîmtă": "Şi strîmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sînt care o află." (7) Acest enunţ, coroborat cu Ioan, 14, 6, descrie închiderea-deschiderea vastei perspective a mîntuirii creştine: "Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine". Katha Upanishad, I, III, 13 (cca 700-300 î.d.H.), descrie Laya-Chintana sau metoda realizării-de-sine prin involuţie, prin disoluţia efectelor în Cauza Ultimă: "Fie ca înţeleptul să-şi absoarbă limbajul în minte, mintea în intelect, iar intelectul în Marele Atman şi Marele Atman în Atman-ul Păcii!" Retragerea limbajului şi a organelor trupului în minte se realizează prin procesul de reducere-de-sine (Pratyahara) şi restrîngere-de-sine (Dama). În felul acesta, mintea se contopeşte cu intelectul, intelectul se contopeşte cu Inteligenţa Cosmică, Hiranyagarbha, iar Hiranyagarbha se contopeşte cu Atman-ul Păcii (Santa Atmani), care este Para Brahman, pur şi non-condiţional, neschimbător, substratul şi suportul a tot ceea ce există, Sinele Lăuntric a tot ceea ce există, Martorul Tăcut al tuturor modificărilor intelectului. Prin introspecţie şi analiză-de-sine se instaurează controlul minţii superioare asupra minţii inferioare. Activitatea simţurilor este anihilată şi conştiinţa-de-sine este fixată asupra minţii. Ulterior, conştiinţa-de-sine este retrasă din minte şi este fixată asupra intelectului. Ulterior, conştiinţa-de-sine este retrasă din intelect şi este fixată asupra Inteligenţei Cosmice, Hiranyagarbha. În cele din urmă, conştiinţa-de-sine este retrasă din Inteligenţa Cosmică şi este fixată asupra Conştiinţei Absolute, Brahman, Absolutul. La capătul involuţiei sinelui spre absolut, Brahman, înţeleptul trăieşte experienţa beatitudinii veşnice şi a păcii nelimitate, atinge Moksha, eliberarea finală (8). Lotusul Legii bune, text buddhist al Şcolii Mahayana sau Marele Vehicul (cca 100-250 d.H.), exprimă idealul mîntuirii buddhiste prin parabola omului bogat şi a casei cuprinse de incendiu. Într-un oraş dintr-un anumit regat trăia un bărbat bătrîn, de rang înalt, extrem de bogat, cap de familie şi tată a numeroşi copii, proprietar al unei imense case degradate, parţial căzută în ruină, care nu avea decît o singură poartă de intrare-ieşire, o poartă strîmtă. Într-o zi, casa este cuprinsă de un incendiu devastator, iar bătrînul aristocrat se gîndeşte care ar fi cel mai eficient mijloc de salvare a copiilor săi ignoranţi, inconştienţi, care continuă să se joace în casa cuprinsă de flăcări, să rîdă şi să alerge în toate colţurile, fără a acorda nici o atenţie primejdiei iminente. Stăpînul casei le adresează copiilor săi un discurs plin de înţelepciune, menit să-i îndemne să iasă din casa care continuă să ardă, dar copiii nu dau ascultare cuvintelor sale. Apoi se gîndeşte că ar fi mai bine să încerce să-i ia pe copii în braţe şi să-i scoată cu forţa din casă, dar realizează că îi va fi imposibil să-i cuprindă pe toţi în braţele sale şi să-i treacă prin poarta cea strîmtă, deoarece numărul copiilor este prea mare, iar mişcările lor haotice şi agitaţia neîncetată, determinate de entuziasmul şi inconştienţa jocului, l-ar împiedica să-i salveze pe toţi. Bătrînul înţelept cunoaşte însă, în mod desăvîrşit, stările sufleteşti, înclinaţiile şi dorinţele copiilor săi, ştie prea bine care sînt jucăriile pe care ei le iubesc cel mai mult. Prin urmare, le spune că a pregătit pentru ei, înafara casei, jucării de mai multe feluri şi de mai multe culori, care trase de boi, capre şi antilope. Atunci, ispitiţi de promisiunea bătrînului, copiii ies imediat din casa incendiată, plini de energie şi cu puteri reînnoite, se împing unii pe alţii prin poarta strîmtă şi în timp ce aleargă spre jucăriile promise îşi recîştigă, de fapt, darul propriilor vieţi. După ce îi vede ieşiţi din casa cuprinsă de flăcări, în deplină siguranţă, bătrînul cap de familie îşi mărturiseşte iubirea neţărmurită pentru copiii săi şi le dăruieşte opulente care trase de boi, împodobite cu metale preţioase şi diamante. Cele trei vehicule promise sînt, de fapt, unul singur, un singur vehicul al salvării, triplu ipostaziat... Prin asemănare, Prea-fericitul Buddha este tatăl atotputernic al lumii, care s-a născut în edificiul celor trei lumi (celestă, pămînteană, subpămînteană) cu misiunea de a salva fiinţele de incendiul suferinţelor şi durerilor, al naşterilor şi morţilor, al patimilor şi urii, al iluziei şi ignoranţei. Aflate sub influenţa dorinţelor care le îndeamnă să caute diverse obiecte ale plăcerii, fiinţele cad pradă diferitelor ipostaze ale răului, transmigrează spre treptele inferioare ale stărilor de existenţă, pînă la nivelul stărilor infernale. Cu toate acestea, fiinţele nu înţeleg că, pe parcursul imersiunii în abisul plăcerilor, sînt covîrşite de incendiul suferinţei. Deşi sînt ameninţate de marea masă a durerilor, fiinţele nu au conştiinţa ideii de durere. Pentru a salva fiinţele, Buddha, în calitate de părinte iubitor al fiinţelor, trebuie să recurgă la folosirea îndemînatică a mijloacelor de salvare. Expunerea înţelepciunii lui Buddha nu se dovedeşte eficientă, deoarece fiinţele nu-i ascultă cuvintele şi nu le pun în practică. Salvarea îndeplinită exclusiv prin puterile supranaturale ale lui Buddha nu ar fi o salvare desăvîrşită, deoarece nu numai că fiinţele nu şi-ar folosi liberul arbitru în direcţia salvării, dar liberul lor arbitru, fixat în domeniul plăcerilor simţurilor, ar fi îndreptat împotriva efortului salvator săvîrşit de Buddha. Prin urmare, Prea-fericitul Buddha promite salvarea fiinţelor din ansamblul celor trei lumi cuprinse de incendiul suferinţei prin cele trei vehicule: vehiculul pentru Sravakas (9), vehiculul pentru Pratyekabuddhas (10), vehiculul pentru Bodhisattvas (11). Odată ieşite din construcţia celor trei lumi, îmbarcate într-unul din cele trei vehicule, eliberate de primejdiile suferinţei, iluziei, damnării, fiinţele vor trăi experienţa imensei voluptăţi a desăvîrşirii spirituale a simţurilor, vor cunoaşte meditaţiile, contemplaţiile şi eliberările care caracterizează starea de Bodhi, vor trăi fericirea supremă şi calmul desăvîrşit al spiritului, vor trece pragul spre Nirvana. Cu condiţia preliminară de a acţiona, prin puterea liberului arbitru, în direcţia idealului salvării, promis de Buddha, de a ieşi din spaţiul celor trei lumi şi a urca într-unul dintre cele trei vehicule ale salvării (12). Identificarea fiecărei fiinţe omeneşti cu realitatea reală a mîntuirii, eliberării, salvării este, poate, singurul ideal în măsură să învestească straniul interval dintre naştere şi moarte cu sens, cu sensul imersiunii beatifice a sufletului, post-mortem, în realitatea reală a împărăţiei Divinului Infinit. Cine pe cine salvează, atît timp cît fiinţele salvatorilor şi salvaţilor sînt învăluite în adevăr şi mister? Configuraţii efemere ale creaţiei, fiinţele de salvat urmează traiectoriile deşarte ale rătăcirii-de-sine, în spaţiul vast al universului, în spaţiul incomprehensibil al sufletului şi întîlnesc harul inestimabil al mîntuirii, traversează experienţa traumatică a mîntuirii deoarece Divinul Infinit, Mîntuitorul Semit şi Mîntuitorul Arian locuiesc, deopotrivă, prin adevărul-misterul Prezenţei atotputernice, omnisciente, prin ubicuitatea armoniei şi iubirii, în întregul univers şi în spaţiul inefabil al fiecărui suflet. O luciditate cronică, incurabilă, de sorginte thanatologică, ne constrînge să ne recunoaştem, adeseori, străini şi singuri, în vidul trupului şi al raţionalităţii, în timpul vid al dezintegrării printre iluzii temporale, iar singura speranţă care promite triumful îndepărtat asupra răului şi păcatului este aşteptarea unor Mîntuitori care nu vin niciodată îndeajuns, a căror iubire neţărmurită nu ne vindecă simfonia suferinţei de a fi vii. Venirea Mîntuitorilor este o Venire-în-Sine a Divinului Infinit, în neînţelegerea lumii pămînteşti, în spaţiul necunoscut al creaţiei, în spaţiul infinit al fiecărui suflet. 1 Cf. Arlette Elkaim-Sartre (trad.), ‘Ein Yaakov. Aggadoth du Talmud de Babylone, Paris, Verdier, 1982, pp. 300-301. 2 Cf. Elkaim-Sartre, ’Ein Yaakov. Aggadoth du Talmud de Babylone, pp. 904-905. 3 Cf. Evrei, 1, 8-9. 4 Cf. Matei, 16, 13-17. 5 Cf. Apocalipsa, capitolele 5, 7, 11, 19, 21-22. 6 Cf. Evrei, capitolele 5-8. 7 Cf. Matei, 7, 13-14. 8 Cf. Sri Swami Sivananda, The Principal Upanishads, Katha Upanishad, I, III, 13, Shivanandanagar, Tehri-Garhwal: The Divine Life Society, 1983, pp. 110-111. 9 Discipoli. 10 Buddhas tăcuţi, care nu îşi rostesc în public învăţătura, ci trăiesc în linişte şi singurătate. 11 Fiinţe superioare, aflate în intervalul ultimei stări de existenţă în spaţiul celor trei lumi, înainte de a atinge starea de Budhha, ajunse pe pragul spre Nirvana, dar care se întorc în lume, datorită iubirii pentru fiinţe, pentru a contribui la salvarea fiinţelor. 12 Cf. Eug