În pustiu

Am văzut, în Mauritania, cum nisipul întregii Sahare se varsă direct în ocean. Două deşerturi diferite, aflate în coliziune. Vizitînd pustia - cu precauţia impusă de asasinarea turiştilor francezi şi a unor militari localnici în chiar preziua sosirii la Nouakchott -, poţi înţelege în ce fel aceasta poate naşte religii şi, mai apoi, le poate hrăni expansiunea. Pentru că există, în mişcarea pulsatilă a acestei vietăţi, cîteva înţelesuri pe care aceste religii şi chiar cîteva filozofii recente (spre pildă, aceea a lui Deleuze şi Guattari) le-au formulat mai bine decît o pot face eu aici. Şi totuşi, iată cîteva umile observaţii de la faţa locului. Geografia deşertului este extrem de pregnantă, dar ea nu serveşte orientării, de vreme ce nu este stabilă. Dunele şerpuiesc în timp real, le vezi deplasîndu-şi conturele reale sau morganatice. Există vînturile mari, cele care turbură peisajul cu totul, strămutînd peisajele şi zburătăcind contururile molare. Prin ele am trecut pentru a ateriza şi, apoi, decola de pe aeroportul din capitala mauritană. O volbură de nisip, cu amploare urieşească, care se abate asupra de sine, ştergînd tot ce se va fi scris mai înainte pe nisip - urme, contururi, edificări. Dar există şi curentul de dună, meşteşugarul în cheie minoră, a cărui preocupare este aceea de a o ascuţi pe aceasta la vîrf, pînă la o nouă prăbuşire în sine a "tăişului" astfel creat. Dincolo de efortul de a zidi în deşert, m-a impresionat mai mult prăbuşirea cu care deşertul anihilează orice astfel de trudă. Nisipul este abraziv, este dinamic şi este continuu în opoziţia sa. El nu dărîmă de-a dreptul, ci surpă, înclină, macină, descompune. Iată de ce, în cele din urmă, cea mai înţeleaptă decizie este aceea de a-i utiliza atributele: starea temporară şi fluxul. "Arhitectura" corturilor berbere este, în acest sens, mai interesantă decît cea definitivă, din meschinii blocheţi (un soi de cărămizi de beton) din care la noi se fac cel mult anexe gospodăreşti sau de producţie, necum locuinţele şi chiar vilele "somptuoase" de acolo. Ipostază minoră şi trecătoare a adăpostului, cortul aminteşte celor tentaţi să uite acest fapt elementar că misiunea ocrotitoare a arhitecturii nu şade în consistenţa zidurilor, ci în calitatea spaţiului interior pe care acestea - din orice vor fi fiind făcute, chiar şi din ţesătură - îl salvează, domesticindu-l, de dinaintea urgiei cosmice. Prin urmare, am fost impresionat de ţesăturile, covoarele care slujesc drept "pereţi" acestui cort, precum şi de axul central al cortului berber, împrejurul căruia se concentrează şi decoraţia. În instabilitatea imanentei sale strămutări, cortul asigură dăinuirea unei forme de acasă interioară, în condiţiile în care orice altceva se schimbă şi nimic nu rămîne la fel. Decît, poate, magnitudinea deşertului, în raport cu care caravanele vor fi avut sentimente asemănătoare navigatorilor pe apă. Molar şi molecular, orientare nu prin reperele geografice obişnuite, ci prin apelul la extremităţi: semnele de pe teren, invizibile pentru ceilalţi, şi stelele de sus sînt pentru nomad "busolele" prin care deplasarea sa în chiar inima instabilităţii asigură atingerea destinaţiei. În ceea ce priveşte arhitecturile cele noi din Nouakchott, am putut vedea în acţiune explozivă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut şi românii cei recent îmbogăţiţi după 1989. Toate! Construcţia de edificii mari, dar niciodată majestuoase, fără infrastructura şi serviciile comunitare care dau, de fapt, calitate vieţii urbane, este dominanta boom-ului imobiliar local. Fructul interzis - locuinţa individuală amplă - proliferează în forme acromegalice. Fireşte, în cîţiva ani (sigur mai puţini decît îşi imaginează proprietarii), toate aceste năzdrăvănii vor fi înghiţite de nisip sau dizolvate de avansarea oceanului. Pînă atunci însă, observi cum eforturile monumentalizante patinează, de vreme ce ele sînt imediat anihilate de omniprezentele garduri din aceiaşi blocheţi. Opace, ele au rostul de a marca şi prezerva limita proprietăţii. Dar ele, ca şi la noi, dau seama despre o absenţă a culturii păstrării limitei. Cu alte cuvinte, gardurile sînt menite să ţină fizic afară străinul, cîtă vreme străinul nu este împiedicat de limitele sale interioare de a respecta proprietatea altuia, aşa cum se întîmplă, spre pildă, în Statele Unite, unde, dimpotrivă, prezenţa cîte unui gard jos şochează, de vreme ce restul locuinţelor nu au aşa ceva. Prin urmare, în Mauritania, ca şi în Senegal, ca şi în România anilor ’90, casele îşi etalează masa, dar, mai apoi, o blochează vizual prin opacitatea gardurilor. Şi, mai mult chiar decît la noi, şochează lepădarea de tradiţia vernaculară. Casa arabă premodernă aducea cu sine adaptarea la mediul ostil: curtea interioară, umbroasă, fenestrarea minimă, ventilarea naturală prin mişcarea aerului în interior. Din acestea toate, nu au mai rămas decît, poate, preeminenţa porţilor de intrare în gospodărie, care sînt de amploarea unor camere acoperite, dar deschise către stradă, îmbrăcate odinioară în ceramică decorată cu caligrafiile şi geometriile sofisticate ale artei islamice (iar acum - doar în gresie de baie...); şi o distribuţie a spaţiilor interioare de natură să segrege strict între spaţiul public, eminamente masculin, al camerei de primire şi restul casei, gineceul. Casa funcţionează în doi timpi, complet separaţi unul de celălalt; primul asociază deschiderii masculinitatea; al doilea asociază izolării feminitatea (şi, implicit, maternitatea). În camera mare, de oaspeţi, fotoliile dau ocol pentru cîteva zeci de persoane, dar de mîncat se mănîncă pe jos, din mîncarea împărtăşită de toţi, prin graţia şi gesturile stăpînului casei. Ceaiul cu mentă, turnat de sus de către servitorii negri ai casei (aflaţi la primele generaţii de abolire legală a sclaviei) funcţionează drept digestiv pentru mesele somptuoase, de vreme ce nici o picătură de alcool nu este îngăduită. Glucidele în exces şi tutunul pe care îl beau din narghilele îi ţin, pare-se, locul la fel de eficient. Citate din Coran brodate şi covoarele, celebrele covoare de cămilă maure, decorează pereţii. După-masă, convivii se destind întinşi într-o rînă pe perne, precum odinioară romanii, captivi în dezbateri vive, totdeauna cu voce ridicată şi gestică amplă, de parcă de ele soarta patriei, putem zice, depandă. Cum e cu Ioropa? Dar cu China cea omniprezentă şi care fagocitează toate resursele, în inexorabila ei înaintare? Şi pentru ce este aceasta din urmă atît de atractivă, încît s-a bătut cărare între Mauritania şi China şi tot ce e de vînzare e, parcă, de acolo, de vreme ce şi gazdele noastre recunosc apucăturile de mare putere în devenire? E, aici, o politică de basculă între foste şi viitoare puteri colonizatoare? Iese madam Clinton prezidentă? Dar România de ce a deşertat Africa - locul de bătălie pentru resurse şi pieţe - de tot, fără nici o politică pentru aceasta, după ce fusese omniprezentă şi simpatizată? Printre vălătucii de tutun dulce, întrebările cele grele plutesc în aer o vreme, după care dispar într-acolo unde se duc toate întrebările grele atunci cînd se duc...