În amintirea lui Paul Gherasim

Au trecut trei ani de la trecerea la Domnul a pictorului Paul Gherasim (1925-2016). În ultima parte a vieții sale, am avut șansa de a-i sta deseori în preajmă, în biserică, în curte la Stavropoleos, la expoziții sau la alte momente de convivialitate. Mi-l amintesc cu recunoștință pentru ceea ce mi-a dăruit, învestindu-mă cu o încredere la înălțimea căreia nu am reușit să fiu și cu melancolia de a nu-i fi putut oferi, prins mai mereu în lațul altor urgențe, ceea ce cred că spera. De curînd, am regăsit un carnet de haiku-uri olografe, dăruit prin 2011, și un text pe care mi-l ceruse acum cîțiva ani pentru a prefața un „experiment“ la care ținea mult: un itinerariu vizual ce reunea casa țărănească, sculptura lui Brâncuși și arta japoneză. Nu știu de ce a stăruit cu afectuoasă răbdare să-l scriu, dar am încercat să înțeleg ceea ce voia să-mi spună și, mai ales, să-mi arate. Îndrăznesc să-l repropun aici, cu minime revizuiri, doar pentru că trecuse proba binecunoscutei sale exigențe. 

Tradiția este adeseori văzută în tensiune cu modernitatea, ca într-o elementară, neîmpăcată, perenă rivalitate între vechi și nou, între inactual și actual. Dar aceasta nu poate fi decît viziunea reducționistă a unei modernități care nu-și găsește alte resurse de definire decît în refuzul precedenței, al unei temporalități structurante. Pentru că, dincolo de forme, tradiția presupune înțelesuri, adîncimi și orizonturi neepuizate.

Poate că o astfel de sensibilitate față de tradiție a fost roditoare și la Constantin Brâncuși. Nu despre opera sa de plăsmuitor al formelor pure este vorba în itinerariul pe care ni-l propune – cu desăvîrșită rigoare – maestrul Paul Gherasim, ci tocmai despre palpitul, ritmul, vitalitatea ascunsă și, totuși, splendid prezentă a tradiției care leagă structuri străvechi de sens ale satului românesc cu epifaniile brâncușiene de la Tîrgu Jiu și cu aparent îndepărtatele expresii ale spiritului japonez. Știința acestor punți subtile, corespondențe care surprind prin firescul lor, vine, la Paul Gherasim, dintr-o îndelungată și perseverentă asceză a ascultării „murmurului tradiției“. Numai astfel un pictor al contemplației pure – la limita dezavuării vizibilului în accepțiunea sa comună – poate integra într-un parcurs unic momentele vizuale și spațiile în care respiră tăcerea.

Iubitor și făuritor de haiku-uri – esențe tari ale verbului poetic –, Paul Gherasim scrie: „tăcerea spune / în taină / ce vede ascultarea“. Aș așeza sub semnul sinesteziei în chiasm din acest haiku întîlnirea dintre duhul care străbate formele tradiției satului românesc – deplin prezente în opera lui Brâncuși – și rafinamentul ceremonios al gestului și al artei japoneze. Nimic artificial, nimic forțat: doar invitația de a ne încrede în virtuțile originare ale privirii – în esență, un act al tăcerii. Privirea conjugă într-o respirație arhetipală forme și, mai cu seamă, rosturi pe care le oferă ca hrană unei contemplații lăuntrice. Cred că spre aceasta ne călăuzește, cu smerenia conștiinței finitudinii, Paul Gherasim, cel care ne vorbește fără cuvinte și care privește ascultînd limbajul tradiției ca pe al unei făpturi sfioase sau al unei înțelepciuni ce nu emite pe frecvențele intens circulate ale lumii.

Or, marea lecție a respectului japonez față de tăcere, memorie și frumusețe poate deveni o cale de a redescoperi, în satul românesc, departele ca aproape și aproapele ca departe. Inspirat de capacitatea acestei tradiții de a vedea într-o infimă parte a naturii frumusețea inepuizabilă a întregului univers, Paul Gherasim ne îndeamnă să ne oprim din locvacitatea inutilă a existenței, să dăm jos de pe ochi solzii clișeelor și să pătrundem într-un ritual al renunțării de sine și, în același timp, al descoperirii propriei identități odată cu a celuilalt. Stîlpul unei case țărănești din Gorj și arta ikebanei, Brâncuși și Noguchi, piatra și apa, lumina și umbra devin formele unei epifanii atotcuprinzătoare. La capătul acestei experiențe, fiecare își va fi scris interior propriul haiku: „Tremură / în lumină / roua conștiinței“. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).