Ierusalim, „cetatea-palimpsest“
Borges ne-a împărtășit tuturor că-și imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Proiecție supremă a desfătării cititului? O reformulare a absolutului cunoașterii ca infinit al sensurilor cuprinse în cărți de nisip? Secularizare culturală a imaginii lumii de dincolo? În orice caz, legătura dintre Paradis și bibliotecă nu este o invenție borgesiană – de altfel, nici el nu ar fi pretins aceasta –, mai ales pentru religiile care au în centrul lor cartea și pentru culturile izvorîte din ele. „Psalmii ne învață calea de întoarcere în Paradis“, scria Thomas Merton, reflectînd o îndelungată și arborescentă tradiție, Psalmii atribuiți regelui David, al cărui fiu Solomon a fondat, pe lîngă Templul magnific din Ierusalim, și o bibliotecă, model reluat după întoarcerea din exilul babilonian de profetul Neemia și mai tîrziu de Iuda Macabeul. Se pare că în a doua carte a Macabeilor întîlnim prima referință la o bibliotecă existentă în Ierusalim, cetatea lui David, care, potrivit unui midraș, are nu mai puțin de șaptezeci de nume.
În geografia iudaismului, creștinismului și islamului – a celor trei monoteisme, după cum ne am obișnuit să le spunem, fără a mai lua seama la relația lor distinctă cu textul sacru –, Ierusalimul este locul prin excelență de intersecție a cerului cu pămîntul, a istoriei cu eshatologia, poarta Paradisului, promisiunea comuniunii veșnice cu Dumnezeu. După pierderea centralității Templului în iudaism și odată cu unicitatea sacrificiului mediator al lui Iisus Hristos în creștinism, textul avea să dobîndească o centralitate crescîndă: este mărturie scrisă, recunoscută canonic, tradusă în pluralitatea limbilor pămîntului. Ceea ce pornește din Ierusalim, din istoria sa exemplară, ajunge după un periplu prin lume sub formă de texte în spațiul care le-a generat și le-a hrănit eshatologic. Ierusalimul, de-a lungul vîrstelor sale, de la Aelia Capitolina la orașul creștin de după Constantin, de la cucerirea arabă la regatele cuciate, de la mameluci și otomani pînă la proiectul sionist și proclamarea statului Israel, își recuperează memoria stratificată într-o rețea labirintică de biblioteci, întemeiate mai ales de numeroasele comunități religioase.
Ideea de a scrie o istorie a Ierusalimului ca o călătorie prin bibliotecile sale s-a concretizat de curînd în volumul publicat la Yale University Press de Merav Mack și Benjamin Balint: Jerusalem, City of the Book (cu fotografii de Frédéric Brenner). Cartea este o splendidă incursiune într-o lume pe care, cu puține excepții, vizitatorii și pelerinii nu o frecventează: de la faimoasele biblioteci ale dominicanilor (Școala biblică de la Ierusalim) și franciscanilor (Custodia generală a Țării Sfinte) sau ale Patriarhiei ortodoxe pînă la unele mai greu accesibile, precum cea siriacă a mănăstirii Sfîntul Marcu, al cărei paznic, Abuna Shimon Can, apare într-o expresivă fotografie stînd în genunchi și ținînd în mîinile acoperite cu o țesătură un manuscris din secolul al XV-lea.
Istoria bibliotecilor este în egală măsură a manuscriselor și cărților, a circulației lor și, desigur, a persoanelor care le-au procurat, îngrijit și studiat. Nu doar instituțiile religioase și, mai recent, laice sînt deținătoarele unor astfel de comori, ci și persoane private, uneori familii în care pasiunea pentru manuscrise se transmite ca un dat genetic. Autorii își descriu întîlnirile cu astfel de custozi ai memoriei, ale căror pasiuni sau angoase sînt portretizate cu empatie și constituie punte de plecare pentru rafinate digresiuni. Parcurgînd paginile cărții și imaginile unor manuscrise emblematice, de la cele descoperite la Qumran pînă la palimpsestul Septuagintei, din secolele al V-lea și al IX-lea, sau la Codex Hierosolymitanus Sancti Sepulchri 36, cu texte din profeți în versiunea Septuaginei, din Euripide și Chiril al Alexandriei, datînd din epoci diferite, realizezi că istoria lor nu păstrează doar urmele marii istorii, ci reprezintă o parabolă a acesteia, a cărei cheie de interpretare se află undeva într-o bibliotecă a „cetății-palimpsest“: Ierusalimul.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
