Hotărîrea de a intra în vorbă cu Socrate

Gînditorii postmoderni privesc cu mefienţă către Platon şi tradiţia care a decurs din el. Nu place convingerea că există o esenţă a realităţilor care e superioară manifestărilor concrete şi le fundamentează. Catalogată drept "esenţialism", ea e acuzată de autoritarism metafizic, de lipsă de respect pentru diversitatea vie a lumii, înjosită, pare-se, în raport cu tărîmul ideilor. Nu place nici "monismul axiologic" al lui Platon, care regrupează valorile într-o unitate transcendentă; nu place elitismul lui politic, duşman, pare-se, al democraţiei, al societăţii deschise, cel care ar legitima, cine ştie?, chiar statul totalitar. Nu place, poate, nici efortul pe care îl cere umanului de a se lucra pe sine în conformitate cu Ideile pentru a putea participa la realitatea lor esenţială. Opus relativismului şi atacurilor care pun la zid gîndirea lui Platon, Andrei Cornea arătase totuşi în cartea lui precedentă (De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş) că Platon e un gînditor atopic, care se exclude pe sine, ca "eu auctorial", din propriul proiect de societate. Dar nici modelul nostru de societate şi mai ales de om nu sînt chiar aşa de impecabile, încît să nu mai avem nevoie să ne uităm în urmă. Ceea ce s-ar putea numi, şarjînd, un anume "post-umanism" actual e permisiv pînă la pulverizarea normelor, relativist pînă la neputinţa de a-şi mai susţine valorile, indiferent la specificitatea umanului pînă la manipularea genetică, minat de totalitarismele criminale ale secolului XX, dezorientat în faţa terorismului fundamentalist de azi. Nu merită oare să revizităm ceva mai atent vechiul umanism platonico-aristotelic, lăsînd la o parte procesările care l-au transformat pe Platon în platonism de şcoală? Nu merită să ne întoarcem la Platon pentru a lua în seamă excelenţa, umbrele, crizele gîndirii lui, poate la fel de semnificative? Înapoi la Platon, cu o privire proaspătă, neintimidată de lunga tradiţie culturală care i-a construit, printre altele, şi o autoritate convenţională. Înapoi la Platon pentru a gîndi împreună cu el, pornind de la el, o atitudine etică pentru omul de astăzi: iată intenţia cu care Andrei Cornea îşi focalizează comentariile asupra unor personaje secundare din dialogurile platonice în frumoasa (şi premiata) sa carte: Cînd Socrate nu are dreptate, Editura Humanitas, 2005 (premiul Prometheus pentru cartea anului, acordat de revista România literară). El porneşte prin a demonta ceea ce face convenţia aparentă a dialogurilor platonice: anume că ele nu ar fi decît desfăşurarea fără fisură a dreptăţii lui Socrate, expunerea unui demers dialectic, pretins riguros şi necesar în fiece verigă, prin care interlocutorul e determinat să se lase condus infailibil de filozof spre adevăr. E ceea ce Andrei Cornea numeşte "perfecţiunea maşinii dialogice platoniciene de fabricat metodic, subtil Ťadevăr şi dreptate»". Această convenţie de suprafaţă revine la faptul că, intelectual vorbind, Socrate ar fi "stăpînul discursului", disimulat sub inocenţa întrebătorului. El captează răspunsurile (şi răspunderea) acordate aparent în deplină libertate de un interlocutor care se află de fapt prins în plasa nevăzută şi nemărturisită a supoziţiilor socratice, a "contextului interogaţional" ţesut de el. Decizia de a intra în dialog cu Socrate e luată în deplină libertate, dar odată intrat în "jocul competiţional" al dialogului, celălalt nu mai poate merge decît pe rutele trasate de filozof. Literar vorbind, această convenţie ar face din celelalte personaje doar personaje de fundal, de contrast sau de ilustrare a demersului socratic care, toate, nu au alt rol decît să asigure relieful figurii centrale. Dat fiind că porneşte prin a "da pe faţă" această convenţie, dat fiind că miza cărţii e pledoaria pentru dreptatea anumitor personaje secundare, se poate spune că Andrei Cornea nu intră în dialog cu Socrate. Dar nici nu se ţine la distanţa unei critici deconstruitoare. El "intră în vorbă", se întreabă nu numai despre tezele pe care Socrate îşi clădeşte argumentaţia şi persuasiunea, ci şi despre economia, poate mai puţin asimetrică decît am crede, a dialogurilor. Luînd partea unor atitudini intelectuale ori existenţiale "nesocratice", demonstrîndu-le consistenţa şi legitimitatea, el face să apară mai la lumină complexitatea, voită de Platon, depusă de Platon în compoziţia dialogurilor. Relieful lor nu mai apare atît de schematic: o culme străbătută de gîndirea lui Socrate faţă de care tot ceea ce în gîndirea interlocutorilor nu consimte la ea este respins/ împins la vale de aparatul lui dialectic. Avem de a face cu un peisaj intelectual mai bogat, în care Socrate nu mai apare ca un "fabricant" de adevăr şi dreptate, conducînd raţionalist-autoritar către cerul "abstract" al ideilor, ci mai nuanţat, mai amplu în tematica lui; în care personajele secundare îşi au importanţa lor specifică pentru relieful global al dialogurilor. Învăţarea virtuţii nu este expusă, de pildă, de Socrate în faţa lui Menon, ca un pur demers conceptual, indiferent la particularul indivizilor; ea e actualizată tocmai într-o persoană (pajul lui Menon), odată cu demnitatea ei de fiinţă umană, de fiinţă capabilă de virtute. Eutyphron este un philanthropos religios tot atît de îndrăzneţ şi radical (poate mai radical într-un anume sens) pe cît este Socrate prin interogaţia filozofică la care îi stîrneşte pe atenieni. Insensibilitatea lui Socrate faţă de poziţia lui Eutyphron ori tăcerea cu care Philebos întîmpină cercetarea filozofului în dialogul omonim aparţin, şi ele, din plin economiei platonice; stau drept dovadă a unei alte linii de abordare a adevărului, a principiilor, a valorilor: cea a sacrului religios participat, nu a tematizării filozofice practicate de Socrate. Dar între cele două linii nu există excluziune, ci complementaritate pare să ne lase să înţelegem Platon prin însăşi economia dialogurilor lui. Mergînd pe această linie, ne putem întreba dacă "pluralismul axiologic" al lui Gorgias - pe care Socrate nu îl combate prin rigoarea raţionamentului, ci, arată Andrei Cornea, tocmai cu mijloacele retoricii - nu poate fi conceput drept faţa concretă, aplicată, polimorfă a ideii de virtute, cu unitatea ei transcendentă? Tot aşa cum politeismul antic nu excludea programatic un zeu suprem (oricare ţi-ar fi numele cu care vrei să te numim...), faţă de care ceilalţi, o spune Andrei Cornea, "nu sînt decît zei secunzi". În cîteva rînduri el aminteşte de "geniul dramatic" al lui Platon, de ştiinţa lui de a pune în scenă mersul gîndului, o tematică, încrucişarea fertilă a unor concepţii diferite. Cartea lui Andrei Cornea este o demonstraţie, mereu pasionantă şi convingătoare, a acestui geniu. Ea scoate la lumină tocmai "intriga", raporturile între doctrine, între nivelurile pe care se aplică ele, între modelele de lume, de societate, de umanitate. Iar în aceste "drame" nu avem de-a face cu un singur sens şi personaj învingător, ci cu o reţea, în tensiune, dar şi în complementaritate de sensuri-actori, pentru care titlul unuia dintre capitole, "Lecţia lui ŤSocratagoras»", e semnificativ. "Socratagoras" aminteşte de întregul, pierdut astăzi din vedere, al cunoaşterii şi al virtuţii. Semnifică articulaţia între ciclul de tip protagoreic - învăţătură practică, obţinută prin imitaţia unor modele umane, aplicîndu-se domeniului empiric, acumulare de cunoştinţe şi de convenţii sociale, care fac din om o fiinţă respectuoasă în mod curent (dar nu şi în "stare de excepţie") faţă de morală - şi ciclul superior, socratic: învăţătură teoretică în ambele sensuri ale cuvîntului, obţinută prin imitarea Formelor inteligibile, care fac din om o fiinţă etică, fiindcă principiile orientează întregul vieţii şi al morţii persoanei astfel "educate". Dispariţia ciclului socratic face din noi oameni neîntregi, atotdisponibili faţă de diversitate, dar cam lipsiţi de coerenţă, de repere, de asimptota spre care să tindă curba vieţii noastre etice. Dacă dialogurile platoniciene sînt nişte "drame" intelectuale şi existenţiale, autorul cărţii se comportă întrucîtva, în comentariile lui, ca un regizor. El îşi construieşte "reprezentaţia" pe un dualism al opoziţiilor ce trec în complementare, alegînd de pildă să pună faţă în faţă învăţătura intuitivă şi practică a sofiştilor şi raţionalismul abstract al lui Socrate. Dar pentru Socrate însuşi, învăţătura nu se reduce la demersul dialectic al raţiunii; acesta conduce spre contemplarea directă, intelectual-intuitivă, spre "răsucirea întregului suflet către ceea-ce-este". Am avea astfel în total trei paliere de cunoaştere, în care ultimul seamănă bine cu acel nivel al cunoaşterii religioase care transformă fiinţa ("veţi cunoaşte adevărul şi el vă va face liberi"). Dar tema dominantă, pentru Andrei Cornea, este atitudinea etică. Cartea lui se încheie cu un frumos capitol despre "regula-normă" şi "regula-riglă", despre morala comună, practică, maleabilă, cea adaptată empiriei de fiecare zi; dar o morală care, pentru a nu deveni duplicitară şi a nu se surpa în situaţii de criză, trebuie să rămînă orientată spre celălalt orizont al omului, cel constelat de virtuţile-idei, în care pulsează aceeaşi unitate. Fineţea analizelor, analogiile expresive dintre faptele de limbaj, faptele socio-culturale şi istorice, tematica bine construită a fiecărui capitol, savoarea imaginilor în care e turnată, angajarea cercetătorului faţă de ea fac din cartea lui Andrei Cornea o carte cuceritoare. Socratică, de asemenea, de vreme ce ne pune, cu prospeţime, pe calea unor întrebări esenţiale.