Haideţi - clişee trendy şi ideologii mincinoase " </i>

Cum mă aşez în faţa televizorului, simt că intru într-un regim de grădiniţă sau de internat. În toată clipa se aude colocvialul, dar imperiosul "haideţi". "Haideţi acum să vedem..., să vorbim..., să aflăm..." sau chiar "haide, etc." Expresiile reprezintă, bănuiesc, traducerea englezescului let’s. Dar, în româneşte, ele sună a ordin de încolonare adresat, imparţial, publicului şi invitaţilor emisiunii. Tineri prezentatori de ştiri sau moderatori, toţi la fel de suverani, par să ne ordone încotro să privim, cît să auzim, unde şi cînd e potrivit să ne concentrăm atenţia. Un fel de guvernante mediatice, ei fac impetuos program de vorbire invitaţilor, program de receptare publicului. N-am auzit niciodată pe vreunul dintre ei spunînd "vă propun acum să...", "vă invit să...". Li se par probabil expresii prea lungi ori prea puţin persuasive, mai fără vlagă, decît şfichiul lui "haideţi...". Iar timpul trebuie economisit la sînge, ritmul nu trebuie să scadă. N-am auzit niciodată pe vreunul dintre ei " după ce se bîlbîie sau greşeşte " spunînd "îmi cer iertare". În televiziune, cu excepţia emisiunilor culturale, nu e timp, probabil, de convivialitate şi fineţuri. Aici domneşte paternalistul "haideţi...". De cîte ori îl aud, îmi vine să-mi eliberez cotul de glasul diriguitor, să revendic distanţa ce mi se cuvine faţă de omul din platou şi materialul lui. Nu e oare distanţa între subiectul receptor şi materialul, care i se propune, însuşi spaţiul de libertate al judecăţii, al înţelegerii, al conştiinţei? Prin stilistica lor, canalele româneşti de televiziune ne refuză acest spaţiu, în loc să îl construiască. Omul de televiziune nu spune "îmi cer iertare" fiindcă şi-ar mina, probabil, astfel, poziţia de comandă. Scăpaţi de dictatura totalitară, suportăm difuza dictatură mediatică a unor autoproclamaţi "stăpîni de gîndire". Iar publicul tolerează, în majoritatea lui, această tutelă. Consumă fără prea multă exigenţă marfa pe care presa i-o administrează. Giovanni Sartori amintea undeva, în Teoria democraţiei reinterpretate, că diversitatea opiniilor nu e pricinuită, în primul rînd, de judecata cetăţenilor care se informează din mai multe surse, pentru a decide apoi, fiecare, ce poziţie adoptă. Ar fi bine să fie aşa, spune el. Varietatea de pe piaţa de presă este mai ales cea care, împărţind publicul în grupuri fidele, produce diversitatea de opinie în societăţile democratice. Publicul rămîne, în mare parte, un consumator supus. Ciudat lucru, dacă îl punem faţă în faţă cu valorile pe care mizează modernitatea, modernitatea tîrzie mai ales. Căci pe noi, tîrziu-modernii, libertatea de expresie, de gîndire, de conştiinţă ne defineşte. Ea ne-a intrat în sînge. Ne apărăm dreptul la această libertate, vrem să fim siguri că toate condiţiile pentru exercitarea ei sînt îndeplinite, că " din punctul de vedere al formelor " nimic nu o stinghereşte. Cu ochiul pe cadrele formale ale libertăţii lor de gîndire şi de expresie, rigoriştii interzic prezenţa icoanelor în spaţiile publice, ludicii dau la tipar caricaturi religioase. Pe mine mă irită omniprezentul "haideţi" de la televizor. Dar în ce priveşte conţinutul gîndirii şi expresiei noastre libere, sîntem mai puţin vigilenţi, mai puţin pretenţioşi, mai puţin dotaţi cu repere şi principii ultime în raport cu care să ne exersăm reflexivitatea. Aşa cum remarca Marcel Gauchet, în democraţiile tîrziu-moderne, există abuz de reprezentare, de spectacol al drepturilor pe care indivizii şi le afirmă, şi le revendică, şi le pun în scenă, pe cînd conţinutul acestor drepturi, actele şi deciziile sociale, ce decurg de aici, contează mai puţin. Cum individul este eroul, categoria de căpătîi a modernităţii tîrzii, îl priveşte ce face cu libertatea lui, cum şi-o administrează, ce conţinut îi dă. Statul, societatea îi asigură (sau încearcă să-i asigure) condiţiile de dezvoltare, cadrul în care să se construiască cum îi place. Dar individul rămîne măsura completă a umanului, fără vreo transcendenţă la care să se raporteze. În asta stă, fără îndoială, demnitatea, dar şi vulnerabilitatea lui. Căci, construindu-şi singur o "concepţie despre lume", el riscă să rămînă la dispoziţia clişeelor trendy şi a ideologiilor, chiar a celor mai mincinoase. M-a luat cu frig în spate, de pildă, cînd un tînăr " revoltat, în parte pe drept, că prietenii lui nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită cu pregătirea lor universitară " a rostit atît de des auzita afirmaţie că, vezi bine, comunismul avea şi părţile lui bune; că, cine ştie, teoria lui generoasă de egalitate socială ar putea fi pusă mai bine în practică. Pentru acel tînăr, mărturiile generaţiei noastre privind umilirea individului, eliminarea libertăţii, mizeria " sistematic programate de comunism " erau prea puţin convingătoare. Ne-a declarat că judecăm comunismul dintr-un punct de vedere prea "personal". El îşi rezerva dreptul să-l judece mai obiectiv, adică din propriul punct de vedere. Nu conta că noi aveam experienţa comunismului, iar el doar imaginea sa utopică. Discuţia se purta, pentru el, de la opinie de individ la opinie de individ. Se spune adesea că vîrstele premoderne nu recunosc demnitatea individului, că el e subordonat acolo unor ierarhii şi corpuri colective. Dacă afirmaţia conţine adevăr, relieful ei e dat de privirea noastră modernă, care îi accentuează anacronic umbrele. Cu mai multă îndreptăţire, cred, s-ar putea spune că individul era acolo subordonat persoanei, că era gîndit ca o ipostază limitată din statura completă a fiecărui om. Un semn al acestui raport între individ şi persoană îl constituie blamul care apasă, în societăţile vechi, asupra morţii subite, neprevăzute şi nepregătite. Cum moartea însemna trecerea spre altă stare de fiinţă, mai "apropiată" de realizarea totală a persoanei, a muri subit, fără a conştientiza separarea de varianta ta muritoare, însemna să rămîi întrucîtva captiv în legăturile lumii de aici, să nu te fi despovărat de determinismul ei, să mergi aşadar îngreunat pe drumul lung al propriului destin. Se spune adesea că vîrstele premoderne nu recunosc demnitatea individului. Poate că e aşa. Dar demnitatea persoanei, programul ei maximal erau, în schimb, esenţiale. În aşa măsură că, pentru a asigura împlinirea acestui program, libertatea de gîndire a individului putea fi, în mod paradoxal pentru noi, "încadrată", modelată, orientată de autoritatea dogmei. Putea fi chiar apăsată de teoria pedepsei şi a răsplăţii, concepţie subalternă, de altfel, în ochii sfîntului Ioan şi a sfîntului Pavel, ca şi în ochii unor mistici, precum musulmana Rabi’a, care dorea să stingă infernul şi să incendieze paradisul, pentru ca Dumnezeu să fie adorat în perfectă libertate. Doctrina infernului şi a paradisului îl exaspera pe Berdiaev fiindcă ea transformă viaţa spirituală în proces judiciar, răpindu-i omului tocmai libertatea şi responsabilitatea personală. Paradoxul societăţilor vechi stă în faptul că " pentru a asigura condiţii de realizare completă persoanei " se foloseau mijloace "tari", care, la limită, puteau atenta la libertatea de gîndire, la libertatea persoanei înseşi. Paradoxul societăţilor moderne stă în faptul că " pentru a asigura condiţii de realizare completă individului " se folosesc mijloace "slabe", formale, care îi lasă intactă libertatea, dar neorientată, vulnerabilă: o libertate care, din perspectiva persoanei este oricum, prin definiţie, imperfectă.