Fatima

Ajunşi în gară, constatăm că sîntem, de fapt, în mijlocul nicăierei. Musai să luăm taxiul, pentru că mai avem de străbătut dealuri preţ de peste 20 de kilometri pînă în localitatea eponimă. În europenească " un soi de limbă şpargă, sau "exasperanto", dacă trebuie să o asculţi prea mult " şoferul ne explică la ce ne uităm: măslini mai mult şi restul piatră. Un castel aici. Dincolo, donquijoteşti eoliene. Apoi chiar Fatima, oraş crescut " ca toate oraşele lumii " împrejurul sanctuarului care, la rîndul său, stabilizează locul sacru, al hierofaniei. Acum, nimic din locul dintîi nu a mai rămas neapropriat de către Biserica Catolică. Caracterul său, cum ar zice artiştii de azi, site-specific, a fost evacuat de înscrierea în rîndul locurilor de pelerinaj canonic acceptate ale lumii. Dacă voiţi însă a vă imagina începuturile, ele sînt, ca toate aspectele aurorale ale creştinismului, umile. Spre deosebire de alte locuri sacre, de aici există fotografii chiar din proximitatea temporală a evenimentelor; dar ce să fotografiezi? Acest drum, în porţiunea din afara Fatimei, se cheamă Via Crucis: cărarea ciobăneilor se pliază în drumul, mult mai înalt simbolic, al Golgotei. Astfel pavat şi marcat cu popasurile cele de cuviinţă, Caminho dos Pastorinhos încetează de a mai fi local şi se ridică la cerul care i-ar fi Ierusalimul. În definitiv, nici peisagiul nu este pe de-a-ntregul străin de cel al ţării sfinte; şi chiar de ar fi, înstrăinarea i-ar fi, cu atît mai mult, o marcă creştină: nici de tot acasă aici, nici de tot sosit acolo. Cei trei prunci care îşi aduceau turma aici, la Fatima, cale de vreo cinci kilometri din sătucul lor de piatră, aveau aici loc de popas al amiezei. Căsuţele lor de piatră au fost păstrare "intacte", îndărăt, în sat. Fireşte, acum cele două case "genuine" sînt sufocate de tarabe cu suveniruri pioase şi kitsch. La casa Luciei, în grajduri, e şi acum amenajată o iesle şi sînt oi şi capre. Unde ajunseseră în ziua aceea s-au apucat " lucru pesemne important pentru ce avea să urmeze " să zidească o colibă de piatră. O ipostază a acesteia există şi acum în locul de rugăciune al sanctuarului. De ce mi se pare important acest detaliu, mai ales că micul edificu se pierde la picioarele celor două biserici mîndre, de lîngă? Iată episodul din Biblie la care ne putem raporta: surprins de transfigurare, apostolul Petru îi sugerează lui Iisus, "neştiind ce spune", să zidească trei colibe, cîte una pentru cele trei figuri străluminate: Moise, Ilie şi Iisus însuşi. Coliba " figură construită a spaţiului " poate, în chip paradoxal, să conţină transcendentul sau, cel puţin, să îl facă aprehendabil. Dimpotrivă, cei trei copii de la Fatima zidesc coliba în joacă, şi anume anticipînd revelaţia, nu ca urmare a acesteia. Apoi, restul poveştii o cunoaşteţi. Inclusiv ataşamentul special al Papei Ioan Paul al II-lea pentru Sf. Fecioară de la Fatima, în coroana căreia a montat glonţul care l-a rănit în atentat: se spune că răposatul Papă era convins că salvarea sa se datora Sfintei Fecioare şi, mai cu seamă, mesajului secret al acesteia, pe care îl aflase de la maica Lucia, cea mai mare dintre cei trei copii cărora li s-a arătat Doamna cu mantie albă şi coroană. Băieţelul, Francisco, mort la scurtă vreme după revelaţiile din 1917, a fost considerat de biserică "o candelă aprinsă de Dumnezeu" şi beatificat. Probabil, nici maica Lucia, căreia i se datorează revelaţiile scrise, nu mai are mult de aşteptat să i se alăture lui Francisco. De fapt, în afara locului de pelerinaj în sine, am mers la Fatima pentru a vedea noua biserică ridicată acolo după planurile lui Alexandros Tombazis, ca urmare a unui concurs cu invitaţi. Arhitectul a fost anul trecut preşedintele juriului Anualei de Arhitectură a OAR Bucureşti şi, cu acest prilej, a ţinut o conferinţă despre acest proiect recent al domniei sale. În Portugalia, am pus cap la cap şi alte informaţii disparate despre concurs: arhitecţii localnici nu iartă nici biserica, nici pe Tombazis pentru că le-au "suflat" proiectul; ei susţin că proiectele autohtone erau mai blînde cu locul, optînd pentru un lăcaş de cult îngropat, în vreme ce, dimpotrivă, din motive de reprezentare (şi grandilocvenţă), clientul a optat pentru un lăcaş de cult enorm şi suprateran. La faţa locului, lucrurile stau niţel altfel: biserica nouă este, într-adevăr, amplă, dar pe măsura locului şi a rolului ei ceremonial. Parţial supraterană, ea ţine de fapt celălalt front al sanctuarului, echilibrînd capătul celălalt, unde o bazilică zveltă cu o colonadă "berniniană" în faţă adumbresc locul apariţiilor, aflat în cel mai jos loc al pieţei enorme formate astfel. Un cerc perfect, biserica este, de fapt, un dispozitiv hi-tech de distribuire şi control ale luminii naturale în interiorul spaţiului sacru. Altfel, tipologic, interiorul nu e diferit de cel al unei săli de adunare, neoprotestante. Altarul e o scenă: în background, un mozaic enorm, de aur, despre care arhitectul ne şoptea, misterios şi cumva complice, că e picătura de bizantinism creştin de la capătul celălalt al continentului. Mai savante mi s-au părut curţile interioare care preced biserica, scufundate. Aici, jocuri de apă (cînd pulbere, cînd jeturi), sticlă şi azulejos desenate de Alvaro Siza însuşi (probabil, cel mai important arhitect portughez în viaţă şi cel care, se şopteşte în bărbi, ar fi trebuit să facă, la drept vorbind, biserica de la Fatima) fac temenelile cuvenite locului apariţiilor şi arhitecturii sale specifice. Un ultim cuvînt despre locul apariţiilor: cele două biserici nu sînt decît anexe; important, esenţial, este chiar acest loc. E cel mai jos din sanctuar, în vale. E cel mai modest din preajmă. Este, de asemenea, cel mai privit. Şi el, însă, a fost "domesticit" şi "estetizat". Arhitectural vorbind, e rezolvat corect, contemporan şi elegant. Acoperit, lasă un canal vertical de comunicare chiar deasupra colibuţei începute de copii. Alături, un altar pentru slujbele săvîrşite acolo. Împrejurul său oamenii merg în genunchi dimprejurul sanctuarului însuşi. Ar fi putut fi el lăsat neatins? Nu ştiu. Ceva din caracterul său "crud", virginal, pe care îl mai putem surprinde, acum, doar în documentarul fotografic, s-a risipit prin estetizare, cred. Îndărăt, lumea aprinde lumînări. Numai că, tot acolo, ard şi flăcări înalte: iniţial, am crezut că luaseră foc lumînările din prea multă devoţiune. Or, nu. E acolo ceva sălbatic şi cutremurător; e locul unde sînt date pîrjolului tot soiul de porţiuni corporale, simulacre din ceară: picioare, mîini, sîni " cele pentru vindecarea cărora vin acolo credincioşii. Nu e tocmai uşor de privit văpaia aceea.